Foarte probabil, primele vesminte ale omului au fost blanuri obtinute de la animalele vanate. Era o metoda simpla, insa, avea dezavantajul ca, de la un singur animal se putea obtine, evident, o singura piele ori blana.Abia acum vreo 10.000 de ani au inceput oamenii sa teasa si, cu toate ca blanurile si pieile si-au pastrat insemnatatea timp de milenii, dezvoltarea industriei textile a fost un urias pas inainte in evolutia omului, in felul in care acesta folosea resursele mediului sau de trai.Oaia a fost unul dintre primele animale domesticite de om; iar fenomenul a avut loc in perioada neolitica, candva acum 11.000 – 13.000 de ani, in sud-vestul Asiei. A fost un succes neindoielnic: azi, sunt crescute in lume peste un miliard de capete, omul selectionand, de-a lungul timpului, mai mult de 200 de rase.
Capra este o alta vedeta necontestabila a domesticirii timpurii. Despre ea se crede ca a fost domesticita pentru prima oara in Iran, in urma cu aproximativ 10.000 de ani. Initial, parul de capra nu era de mare folos pentru ca era aspru, asa cum este si astazi in cazul marii majoritati a raselor de capre si nu putea fi tors si tesut cu usurinta. Era si este si azi, insa, rezistent si ieftin si este utilizat pentru fabricarea unor tesaturi nu prea fine, dar durabile, utile, de pilda, pentru confectionarea traistelor. Dar, munca de selectie practicata de om de-a lungul a zece milenii, la care s-a adaugat, in unele cazuri, o fericita contributie a selectiei naturale, a facut din aceeasi specie – capra – furnizoarea unora dinte cele mai fine si delicate tipuri de lana: casmirul si mohairul.
Casmirul este lana obtinuta de la cateva rase de capre (majoritatea selectionate si crescute azi in China) care au corpul acoperit cu doua tipuri de peri: la exterior, parul de contur, cum este numit, alcatuit din fire mai lungi si aspre, iar dedesubt, un alt strat de par, fin si des, cu mari capacitati izolante. Lana folosita pentru a obtine casmir provine mai ales din regiunea gatului animalelor, unde parul este mai lung. Acest par este folosit pentru a toarce fire de lana moi si pufoase, transformate apoi in tesaturi si tricotaje delicate, luxoase, renumite atat pentru capacitatea lor de a tine de cald, cat si pentru finete.Mohairul, pe de alta parte, provine de la un alt tip de capra „speciala”, capra mohair sau angora, caracterizata printr-o blana cu unor peri foarte lungi si fini. Din parul foarte lung si ondulat al acestor capre se obtine lana mohair, pufoasa, folosita atat pentru tesaturi, cat si pentru tricotaje.
Lama alpaca este, potrivit descopera.ro, pentru populatiile ce traiesc pe platourile inalte ale Anzilor, ceea ce este oaia pentru europeni – furnizorul nr. 1 de lana. Alpaca este una dintre cele 4 specii de lama, animale tipice Anzilor. Doua dintre ele sunt salbatice – vicuna si guanaco -, iar alte doua au fost domesticite: lama propriu-zisa (Llama glama), folosita pentru lapte si ca animal de povara, si alpaca (Vicugna pacos), crescuta predominant pentru lana. In afara Americii de Sud, cresterea lamelor alpaca tinde sa devina in ziua de azi o adevarata moda: exista ferme de alpaca in SUA, in Noua Zeelenda, chiar si in Europa. Simpatice si productive, lamele alpaca sunt usor de crescut, mai rezistente la boli si la asprimile climei decat unele dintre rasele moderne de oi care, selectionate pentru calitatea lanii, au pierdut, in schimb multe alte calitati.
Boul moscat, un animal adaptat conditiilor grele din Arctica, este sursa de lana a unor populatii nordice americane. Inuitii purtau, traditional, haine din piei si blanuri de ren, foca si alte mamifere polare. Totusi, nici lana nu este dispretuita, iar azi exista in America de Nord, in Alaska si nordul Canadei, cateva intreprinderi (in general mici afaceri de familie) care produc si vand obiecte lucrate din lana obtinuta de la boii moscati. Lana este toarsa din parul lung din stratul inferior al blanii, fiind cunoscuta sub numele de qiviut.
Camila bactriana se afla la originea paltoanelor din „par de camila”. Dar asemenea haine se fabrica si azi, din stofele obtinute prin teserea firelor toarse din lana – surprinzator de fina – a camilelor cu doua cocoase, specia asiatica de camila (Camelus bactrianus). Din nou, e vorba despre parul din stratul inferior, al blanii, care este mai fin si mai des, ca la toate mamiferele; parul din stratul extern – parul de contur – este intotdeauna mai lung si mai aspru. Aceasta lana se foloseste, de obicei, nevopsita, in culoarea ei naturala – nuante calde de ocru.
Antilopa tibetana sau chiru (Pantholops hodgsonii) este unul dintre cele mai rare mamifere, vunerabila si amenintata, iar acesta soarta se datoreaza faptului ca ea furnizeaza cea mai delicata lana din cate exista, numita shahtoosh – o fibra moale si usoara ca un abur, din care se tes saluri si esarfe de o finete fara seaman. Insa pretul platit este cumplit, caci cererea crescanda pentru asemenea tesaturi de lux, in ciuda pretului lor astronomic, duce la vanarea acestor animale de catre braconieri, prea putin interesati de problema conservarii speciei si preocupati doar de banii pe care ii pot obtine.
Unii dintre comercianti sustin ca parul fin al antilopelor chiru este adunat din tufisuri, in perioada naparlirii, dar pe piata exista un numar destul de mare de saluri din shahtoosh, prea mare pentru a corespunde cu numarul mic al animalelor care mai traiesc in salbaticie, daca fibrele ar fi colectate prin metoda umana si sustenabila pe care o declara comerciantii. Realitatea este cu mult mai urata: mii de antilope tibetane sunt vanate in fiecare an, pentru a recolta direct de pe corpurile lor pretioasa fibra. Pentru fiecare sal din shahtoosh, trei animale sunt ucise, dar comertul continua sa prospere, caci obsesia exclusivismului, dorinta de a poseda ceva rar, deosebit si scump alimenteaza cererea pe piata. Se estimeaza ca, in urma cu 50 de ani, traiau pe platourile inalte ale Tibetului circa 1 milion de exemplare. Azi, efectivul este evaluat la doar cateva zeci de mii de capete. Anchete facute de organizatii pentru protectia naturii arata ca antilopa chiru face inca obiectul vanarii ilegale, in ciuda faptului ca, atat China (pe teritoriul careia traiesc majoritatea antilopelor tibetane), cat si India (cu un numar mai mic de exemplare) au semnat CITES (un acord international privind interzicerea comertului cu animale pe cale de disparitie si produse provenite de la aceste animale.Iepurele a intrat in galeria furnizorilor de lana odata cu aparitia iepurilor de Angora, niste „mutanti” cu par neobisnuit de lung. Exista mai multe rase de iepuri de Angora, din al caror par bogat se torc fire folosite – de obicei in amestec cu lana obisnuita – pentru a obtine tricotaje calduroase si cu un aspect pufos specific. Perii fini ai acestor iepuri sunt goi pe dinauntru, ceea ce confera lanii de angora proprietatile ei izolante remarcabile.Deci, produsul obtinut de la iepurii de Angora este numit angora (sau lana de angora) si nu trebuie confundat cu cel obtinut de la caprele de Angora, care se numeste mohair.
Capra de munte (Oreamnos americanus) traieste in Muntii Stancosi si Masivul Cascade, din partea vestica a Americii de Nord. Nu a fost niciodata domesticita ori crescuta in captivitate, dar lana provenita din blana ei bogata era totusi utilizata de populatiile indigene de pe coasta vestica a Americii de Nord. Oamenii adunau lana lepadata de animale in timpul perioadei de naparlire si o foloseau, amestecata cu alte fibre, pentru a tese paturi si haine groase. Chiar si in paturi tesute la inceputul secolului XX au fost identificate fibre provenite de la capra de munte, amestecate cu fibre provenite de la alte specii – una banala (oaia), iar alta cu totul surprinzatoare: cainele!
Cainele este intalnit ca animal pentru lana nu numai azi, in proiecte originale de mica anvergura, ci are si o utilizare istorica in acest sens; era, pur si simplu, o alta specie utila in manufactura textila, intr-o vreme si intr-o cultura care folosea cu eficienta maxima resursele, recurgand la orice putea fi util in viata de zi cu zi.Paturile despre care scriam mai sus au fost tesute la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, de catre membrii unor populatii cunoscute sub numele de Coast Salish – un grup de triburi ce populau coasta de vest a continentului nordamerican, de pe teritoriul de azi al Canadei si SUA. Paturile au fost recent studiate la Universitatea din York (Marea Britanie) cu ajutorul unei tehnici moleculare modere numite spectrometrie de masa, care a identificat fragmente de proteine caracteristice mai multor specii. Iar una dintre aceste specii era cainele. Se confirmau astfel informatii transmise in mod traditional prin cultura orala: povestile din batrani ale triburilor vorbeau despre o rasa anume de caini, din al caror par lung se faceau tesaturi. Exploratorul George Vancouver, care a cercetat coasta pacifica a Americii de Nord in secolul al XVIII-lea, mentioneaza si el, in jurnalul sau, niste caini cu blana bogata, ce erau tunsi pentru a obtine lana ce era apoi toarsa si tesuta.Astazi, tesaturile si tricotajele din par de caine sunt doar o curiozitate, adesea fiind vorba despre proiecte ale unor artizani, ori artisti plini de originalitate. Dar exista, in tarile occidentale, un mic numar de oameni care poarta pulovere tricotate din asemenea fire, de cele mai multe ori provenite de la proprii caini de companie. Parul este adunat cu rabdare, luni si ani la rand, cu prilejul pieptanarii cainelui, iar apoi este tors (exista mici intreprinderi specializate) si transformat intr-o vesta ori un pulover.
Sursa text: descopera.ro
