Timp de mii de ani oamenii au vanat in egala masura balene si delfini. Parca un val de ura a intunecat constiinta multor semeni de-ai nostri cu privire la vietile acestor giganti blanzi ai marilor si oceanelor. Tonul genocidului a fost dat inca din timpuri imemoriale, dar apogeul macelurilor a avut loc in ultimele doua secole. Nici astazi situatia nu a fost remediata in totalitate. Invocand diverse motive, cei care castiga multi bani din uciderea marilor cetacee continua sa le vaneze nemilos, ba chiar cauta neincetat noi metode de a eluda legile internationale menite sa protejeze cele mai mari vietuitoare ale Terrei. In aceste conditii, supravietuirea cetaceelor se tranforma intr-o responsabilitate pentru specia umana. La urma urmei, nu tot oamenii sunt cei care le-au dus aproape de extinctie?
Vanatorii nevinovati„Singurele fapturi de pe Terra care au creiere mai mari – si poate mai complexe decat ale omului – sunt cetaceele: balenele si delfinii. Ar fi posibil ca, intr-o zi, ele sa ne spuna ceva important, dar este putin probabil ca vom ajunge sa le auzim. Pentru ca, pana atunci le vom fi ucis pe toate, eficient, economic si cu sange rece”, spune, potrivit descopera.ro, Jaques Yves Cousteau in prefata cartii sale „Prietenele noastre, balenele”.Marele naturalist si pionier al explorarii si protejarii naturii avea mare dreptate la momentul in care scria aceste randuri. Cele mai mari vietuitoare care au trait vreodata pe Terra sunt doar aparent cunoscute, intrebarile legate de originea, fiziologia si, mai ales, gradul lor de inteligenta nefiind nici pe departe clarificate. Fapt care nu-i impiedica pe unii oameni sa le vaneze in continuare cu zecile de mii pe an, indiferent de masurile de protectie luate sau de faptul ca multe specii de cetacee mari sunt deja in prag de disparitie.O istorie prea vecheIstoria vanatorii de balene are o vechime de milenii, fiind de fapt o ocupatie care dateaza din Epoca Pietrei. Primele comunitati umane care s-au specializat in acest tip de vanatoare au fost cele ale eschimosilor si indienilor nord-americani de pe coasta nord-pacifica. Comunitatile si triburile respective vanau in mod traditional cetacee, dar intr-un numar atat de mic incat nu au pus niciodata in pericol aceste vietuitoare. Triburile traiau aproape exclusiv de pe urma balenelor cenusii, balenelor de Atlantic si balenelor de Groenlanda. Vanatori la fel de vechi de balene au fost si triburile Ainu din Insula Hokkaido, alaturi de bastinasii din Sahalin si Insulele Aleutine , care vanau balena neagra de Pacific.Marturiile lor stravechi atesta diferite tehnici de identificare si vanare, indeosebi a speciilor greoaie, lente, in consecinta foarte vulnerabile la atacurile intreprinse din zeci de barci si caiace, din care bastinasii aruncau asupra cetaceelor numeroase harpoane. Cand intalneau cetacee mai mici, precum balene pilot, narvali sau delfini beluga, acesti vanatori le manau pur si simplu cu strigate si zgomote inspre apele joase de la tarm.Alteori, cand se axau pe o balena mare, aruncau in calea sa o franghie care avea legata mai multe bucati de lemn sau burdufuri de piele umplute cu aer; balena se incurca in ea, inotul sau era astfel obstructionat, iar harponierii din caiace ajungeau usor la ea, ucigand-o fara dificultate. Vanatoarea balenelor a atins o noua treapta in Europa, unde bascii au fost lideri necontestabili in acest domeniu, pana in perioada moderna.Acestia au adoptat aceleasi stiluri si tactici de vanatoare precum eschimosii si amerindienii, specializandu-se in vanatoarea balenelor negre de Atlantic, denumite „sarda” in limba basca. Prima mentionare istorica a vanatorilor basci de balene dateaza din anul 1059, dar aceasta indeletnicire era practicata inca din Antichitate in Golful Biscaya.Pana spre inceputul secolului al XVI-lea, vanatoarea de balene s-a desfasurat in mod traditional, activitatea neconstituind un pericol pentru nicio specie de cetacee.Mai multe despre goana dupa ulei de balena, despre cum harponul a schimbat viata acestor cetacee mari, dar si despre un posibil viitor fara balene puteti afla – AICI! Sursa text: descopera.ro/autor Nicu Parlog
