Din cuprinsul articolului
Curse de cai, sport care constă în alergarea cailor în viteză, în special a celor de rasă pur sânge, cu un călăreț călare sau a celor de rasă standard, calul trăgând un vehicul cu un conducător. Aceste două tipuri de curse se numesc curse pe plat și, respectiv, curse cu hamuri. Unele curse pe plat – cum ar fi steeplechase, point-to-point și cursele cu obstacole – implică sărituri. Acest articol se limitează la cursele de cai de rasă Thoroughbred pe plat fără sărituri.
Cursele de cai sunt unul dintre cele mai vechi sporturi, iar conceptul său de bază nu a suferit practic nicio schimbare de-a lungul secolelor. A evoluat de la un concurs primitiv de viteză sau rezistență între doi cai la un spectacol care implică câmpuri mari de alergători, echipamente electronice sofisticate de monitorizare și sume imense de bani, dar caracteristica sa esențială a fost întotdeauna aceeași: calul care ajunge primul este câștigătorul. În epoca modernă, cursele de cai s-au transformat dintr-o distracție a clasei de agrement într-o uriașă afacere de divertisment public. Cu toate acestea, în primele decenii ale secolului XXI, popularitatea acestui sport s-a redus considerabil.
Istoria timpurie
Cunoștințele despre prima cursă de cai se pierd în preistorie. În cadrul Jocurilor Olimpice din Grecia, în perioada 700-40 î.Hr. au avut loc atât curse de care cu patru atelaje, cât și curse călare (cu spatele gol) în perioada 700-40 î.Hr. Cursele de cai, atât de care, cât și de călăreți, au fost un divertisment public bine organizat în Imperiul Roman. Istoria curselor organizate în alte civilizații antice nu este foarte bine stabilită. Se presupune că cursele organizate au început în țări precum China, Persia, Arabia și alte țări din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord, unde echitația a devenit timpuriu foarte dezvoltată. De aici au apărut și caii arabi, barbari și turci care au contribuit la primele curse europene. Astfel de cai au devenit cunoscuți europenilor în timpul cruciadelor (secolele XI-XIII d.Hr.), de unde au adus înapoi acești cai.
Cursele din Anglia medievală au început atunci când caii de vânzare erau călăriți în competiții de călăreți profesioniști pentru a arăta cumpărătorilor viteza cailor. În timpul domniei lui Richard Inimă de Leu (1189-99), a fost oferită prima bursă cunoscută pentru curse, 40 de lire sterline, pentru o cursă desfășurată pe un traseu de 3 mile (4,8 km) cu cavaleri ca și călăreți. În secolul al XVI-lea, Henric al VIII-lea a importat cai din Italia și din Spania (probabil Barbs) și a înființat armăsari în mai multe locuri. În secolul al XVII-lea, James I a sponsorizat întâlniri în Anglia. Succesorul său, Carol I, avea un armăsar de 139 de cai când a murit în 1649.
Curse organizate
Carol al II-lea (domnia 1660-85) a devenit cunoscut ca „părintele turfului englezesc” și a inaugurat King’s Plates, curse pentru care se acordau premii câștigătorilor. Articolele sale pentru aceste curse au fost primele reguli naționale de curse. Caii care participau la curse aveau vârsta de șase ani și o greutate de 168 de lire (76 kg), iar câștigătorul era primul care câștiga două manșe de 4 mile (6,4 km). Patronajul lui Carol al II-lea a stabilit Newmarket ca sediu al curselor englezești.
În Franța, prima cursă de cai atestată documentar a avut loc în 1651, ca urmare a unui pariu între doi nobili. În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715), cursele de cai bazate pe jocuri de noroc erau foarte răspândite. Ludovic al XVI-lea (a domnit între 1774 și 1793) a organizat un club de jockey și a stabilit reguli pentru curse prin decret regal, printre care se număra solicitarea de certificate de origine pentru cai și impunerea unei greutăți suplimentare pentru caii străini.
Cursele de potrivire
Primele curse au fost curse de meci între doi sau cel mult trei cai, proprietarii asigurând bursa, un simplu pariu. Un proprietar care se retrăgea pierdea în mod obișnuit jumătate din pungă, mai târziu întreaga pungă, iar pariurile erau supuse aceleiași reguli „joci sau plătești”. Acordurile erau înregistrate de către terți dezinteresați, care au ajuns să fie numiți păstrători ai registrului de meciuri. Un astfel de deținător de la Newmarket, în Anglia, John Cheny, a început să publice An Historical List of All Horse-Matchs Run (1729), o consolidare a registrelor de meciuri de la diferite centre de curse, iar această lucrare a fost continuată anual cu titluri diferite, până când, în 1773, James Weatherby a stabilit-o sub numele de Racing Calendar, care a fost continuat ulterior de familia sa.
Curse în câmp deschis
Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, cererea de curse publice mai numeroase a dus la organizarea de evenimente deschise cu un număr mai mare de alergători. Au fost elaborate reguli de eligibilitate pe baza vârstei, sexului, locului de naștere și a performanțelor anterioare ale cailor și a calificărilor călăreților. Au fost create curse în care proprietarii erau călăreții (gentlemen riders), în care câmpul era limitat geografic la un oraș sau la un comitat și în care erau înscriși doar caii care nu câștigaseră mai mult de o anumită sumă. O lege a Parlamentului britanic din 1740 prevedea că caii înscriși trebuiau să fie proprietatea de bună credință a proprietarilor, împiedicând astfel „ringerii”, un cal superior înscris fraudulos împotriva unor cai inferiori; caii trebuiau să fie certificați în ceea ce privește vârsta; și existau sancțiuni pentru călărirea dură.
Linii de sânge și registre genealogice
Toate cursele de cai de câmpie, cu excepția curselor de quarter-horse, implică cai de rasă Thoroughbred. Caii de rasă pur sânge au evoluat dintr-un amestec de cai arabi, turci și barbari cu cai de origine engleză. Registrele genealogice private existau încă de la începutul secolului al XVII-lea, dar nu erau întotdeauna fiabile. În 1791, Weatherby a publicat „An Introduction to a General Stud Book” (Introducere la un registru general al armăsarilor), pedigreele fiind bazate pe calendarele de curse și pe documentele de vânzare anterioare. După câțiva ani de revizuire, cartea a fost actualizată anual. Se spune că toți puradeii descind din trei armăsari „orientali” (Darley Arabian, Godolphin Barb și Byerly Turk, toți aduși în Marea Britanie, 1690-1730) și din 43 de iepe „regale” (cele importate de Carol al II-lea). Preeminența curselor englezești și, prin urmare, a Registrului general al armăsarilor (General Stud Book) din 1791 a oferit un standard pentru a judeca creșterea unui cal (și, prin urmare, cel puțin într-o anumită măsură, calitățile sale de curse). În Franța, Stud Book Française (începând din 1838) a inclus inițial două clasificări: Orientale (arabi, turci și barbari) și Anglais (amestecuri după modelul englezesc), dar acestea au fost ulterior reduse la o singură clasă, chevaux de pur sang Anglais („cai de pur sânge englezesc”). American Stud Book datează din 1897 și include mânji din Canada, Puerto Rico și părți din Mexic, precum și din Statele Unite.
Evoluția curselor
Originalele King’s Plates erau curse standardizate – toate erau pentru cai de șase ani care transportau 168 de lire sterline în manșe de 4 mile, un cal trebuind să câștige două manșe pentru a fi declarat câștigător. Începând din 1751, la King’s Plates au fost admiși cai de cinci ani care transportau 140 de lire (63,5 kg) și cai de patru ani care transportau 126 de lire (57 kg), iar manșele au fost reduse la 2 mile (3,2 km). Alte curse pentru copiii de patru ani erau bine stabilite până atunci, iar în 1731 a fost organizată o cursă pentru copiii de trei ani care transportau 112 lire (51 kg) într-o singură manșă de 3 mile (4,8 km). Cursele de alergare pentru copiii de patru ani au continuat în Statele Unite până în anii 1860. Până la acea vreme, cursele de alergare fuseseră de mult timp eclipsate în Europa de cursele de viteză, o „cursă de viteză” fiind orice cursă decisă de o singură cursă, indiferent de distanța acesteia, potrivit Britannica.
