Fila din Jurnal de Veterinar
Dr. Alexandra Mladin
„Unii au parte de relaxare în weekend, eu… de agitaţie. În timp ce mă învârteam din cameră în cameră încercând să rezolv cazurile şi să mulţumesc pe toată lumea, intră în cabinet o doamnă în vârstă cu o mogâldeaţă de căţel în mână şi spune:
-L-am găsit într-o parcare şi când am văzut cât era de chinuit nu l-am putut lăsa acolo, dar acasă nu pot să îl iau. Prinsă cu treabă, nu sunt foarte atentă, dar îmi aduc aminte că nişte prieteni m-au rugat să le găsesc un astfel de căţel, pentru curte..
-Lăsaţi-l aici, doamnă… mă descurc eu cu el mai târziu. Căţelul, fericit, a dat din codiţă şi s-a băgat sub masca de la chiuvetă. I-am pus un castronaş cu apă şi unul cu mâncare şi mi-am continuat treaba. Spre sfârşitul programului, dau să scot căţelul din culcuşul lui. Mă aplec să văd ce se întâmplă şi mă îngrozesc. Practic, aproape tot spatele era jupit. Paradoxal, el dădea din codiţă.– Clar, animalele sun mult mai puternice decât omul, gândesc eu.L-am curăţat cu mâinile tremurând şi mi-am sunat prietenii să le zic că le-am găsit un căţel, dar este bolnav. Le explic despre ce e vorba şi hotărâm să ne vedem, pentru a le da pacientul. Luiza şi Sebi sunt studenţi la medicină veterinară, anul 1, şi ajutori de nădejde. Încă de când am văzut reacţia Luizei când l-a mângâiat, am fost convinsă că nu o să mai ajungă la curte, ci în vârful patului. Cu multă răbdare, în următoarea lună, Fero a fost tratat acasă. În fiecare zi, plăgile erau curăţate şi pansate. Cu timpul, rănile s-au micşorat, iar acum râdem pe seama lui, pentru că în loc să crească în înălţime, Fero creşte în lungime. O asculam, recent, pe Luiza, cu câtă mândrie povestea despre el:
«Când l-am văzut, nu ştiam cum să reacţionez. Avea nişte ochişori superbi, nu ştiam cum să-l ţin… Mi-era frică să nu se frângă în mâinile mele… Era puţin mai mare decât palma şi plin de răni… De fiecare dată cand trebuia să-i îngrijim rănile, stătea cuminte şi se uita la noi cu ochişorii lui mari. Zi de zi încercam să mă conving că trebuie să-l duc la ţară, dar ceva în mine ştia că va rămâne lângă noi. Nu am văzut în viaţa mea un câine atât de expresiv şi deştept. La inceput, îl urcam în pat şi se întâmpla să mai murdărească lenjeria când stătea pe spate iar rănile sângerau. Imediat îşi dădea seama şi începea să lingă locul respectiv, parcă îşi cerea scuze. Nu înţeleg cum o mână de căţel a avut puterea să treacă prin aşa ceva. Mereu mă gandesc, că un om nu ar fi reuşit. Acum e un căţel normal şi e sufletul nostru!»”
