Dr. Alexandra Mladin
„Pe Thomas l-am cunoscut în urmă cu 2 ani. Era un motănel mare, tigrat, cu niște ochi mari și verzi, veșnic mirați. A venit într-o seara la cabinet, împreună cu stăpâna lui, o femeie în vârstă,care reprezintă idealul meu de bunică… O femeie blândă, frumoasă, cu foarte mult bun simț, care se încăpățânează să-mi spună <<doamna doctor>> , deși am rugat-o în nenumărate rânduri să îmi spună simplu, Alexandra.Motănelul a preluat multe din calitățile stăpânei. Deși era mort de frică atunci când ajungea pe masa de consultații, îmi permitea să îi fac orice. În urma analizelor, Thomas a fost diagnosticat cu rinotraheită asociată cu caliciviroza, două afecțiuni urâte, care afectează mult starea generală a animalului. Avea febră, ganglionii măriți și dureroși, îi curgea năsucul, avea răni în guriță și asta îi făcea imposibilă hranirea.Cu multă rabdare din partea mea, dar în special a lui, pentru că el era cel care suporta toate durerile, s-a vindecat. Din păcate, era un pisoi care obișnuia să iasă destul de des în curte și, astfel, problemele lui reapăreau periodic, la interval de câteva luni.În urmă cu o lună și jumătate a ajuns din nou la noi în cabinet, pe tura colegului meu. Întâmplarea a făcut ca în weekend-ul care urma să ajungă la mine. L-am pus pe masă și l-am întrebat:-Ce faci,Thomas? Iar ai venit la noi? De ce ai slabit atât de mult?Și răspunsul întârzia să apară. De data asta era ceva diferit în privirea lui. I-am luat probe pentru analize și în momentul în care am privit biletelul alb, am înmărmurit. Avea creatinina (exprimă funcția renală) 23.9! Mult peste valorile normale (maxim 1.8). Nu-mi venea să cred… Nu mai avea foarte mult de trăit…În timp ce vorbeam cu proprietara și îi explicam, Thomas mă privea fix. Parca asculta fiecare cuvânt. Pentru că proprietarii erau foarte implicați emoțional și nu se puteau opri din plâns, am hotarat să îmi iau de lucru acasă. Așa cum un contabil își cară servieta grea, plină de situații financiare, eu l-am luat pe Thomas. Și începând din seara aia, s-a instalat în bucătăria mea.A continuat să mănânce și să bea lăptic, câte puțin în fiecare zi. Deși se topea pe picioare, am ales să nu recurg la eutanasie. Am folosit calmante atunci când avea nevoie. Vroiam să fiu sigură că nu îl doare.
Cred că era într-o miercuri atunci când mi-am dat seama că Thomas renunță la luptă. Fiecare animal îți arată asta într-un mod diferit. La el a fost foarte trist. În ziua aia a tors non-stop. De câte ori îmi auzea vocea, de câte ori îl atingeam, parcă vroia să mă liniștească. Acum consider că ăsta a fost modul lui de a-mi spune <<la revedere>>.Într-un moment în care am lipsit… A uitat să mai respire. L-am găsit în aceeași poziție în care îl lăsasem,cu ochișorii închiși.Știam că asta urma și, totuși, niciodată nu mă simt pregătită pentru momentul ăsta.<<Nu toate poveștile au un final fericit…>>, mi-am spus în timp ce ochii îmi lăcrimau necontrolat.”
