Din cuprinsul articolului
Modelul de culoare al hainei dalmațienilor este cel mai distinctiv dintre toate rasele și nu se regăsește la nicio altă rasă de câini. Standardul Dalmațianului descrie petele, care pot fi negre sau ficat, dar niciodată ambele, ca variind în mărime de la o monedă și sunt de obicei mai mici pe cap, picioare și coadă decât pe corp. În mod ideal, petele nu se întrepătrund, iar urechile sunt pătate.
Această distincție între pete vine adesea ca o surpriză pentru noii proprietari de dalmațieni, la fel ca și faptul că patrupezii se nasc alb solid. Petele colorate nu apar până la aproximativ două săptămâni de viață și pot continua să se dezvolte până la peste un an
Istoria dalmațienilor este, ei bine, pătată. Imagini antice, unele datând din Egiptul Antic, au descris câini cu puncte, dar este greu de știut cât de mult a fost doar licență artistică. Primele informații scrise cunoscute despre Canis Dalmaticus (probabil Dalmațianul) apar în 1375, descriindu-i ca având părul scurt și alb cu pete rotunde negre.
Picturile timpurii, cum ar fi „Madona cu Iisus și îngerii” (circa 1600), prezintă câini asemănători cu dalmațienii, cu pete distinctive care ar putea trece drept Dalmațieni de astăzi.
Chiar și istoria genetică a dalmațienilor este neclară. Nu se încadrează în nicio familie evidentă, cele mai apropiate relații părând a fi cu patrupezii sportivi precum Weimaranerul și alte rase de câini de arătat.
În timp ce unele dintre rudele sale, cum ar fi Munsterlanderul mic sau Pointerul german cu părul scurt, au, de asemenea, colorații cu pete, niciuna nu are semnele distinctive pe care le are Dalmațianul.
Aceste puncte i-au fascinat de mult timp nu doar pe iubitorii de câini, ci și pe geneticienii. Timp de zeci de ani, aceștia au speculat cu privire la hainele pătate, iar dovezile recente indică un nou model de pete dalmațiene.
Petele dalmațienilor rezultă din interacțiunea genelor în mai multe locații diferite numite loci, care în limbajul geneticii este un loc fix pe un cromozom unde se află un marker genetic. În primul rând, câinele trebuie să aibă genele pentru o haină albă, cunoscute sub numele de locus al petelor albe, sau gena S.
Aceste gene creează un continuum al albului, mai mult alb fiind recesiv față de mai puțin alb. Ele sunt clasificate în linii mari ca fiind S (pentru culoare peste tot), si (pentru marcaj irlandez, sau ornament și guler alb), sp (pentru pete de culoare pe alb) și sw (pentru acoperire albă extremă).
Pentru a evita petele, dalmațienii trebuie să fie sw/sw. Petele nu pot fi exprimate pe nicio altă culoare de blană, nici măcar pe cea mai palidă dintre cremele care ar putea părea albă.
Apoi, un dalmațian trebuie să aibă gene care pot produce un alt tip de pete. Unul dintre candidați este gena T, a cărei formă dominantă provoacă ticuri. Ticking-ul se referă la mici pete de culoare pe corp și nu apare până la câteva săptămâni de vârstă.
Dar petele de Ticking sunt mult mai mici decât petele Dalmațienilor, mai des un sfert din dimensiunea lor sau mai puțin. De asemenea, petele din Ticking au de obicei fire albe intercalate printre firele de păr pigmentate. Petele dalmațiene nu au niciodată fire de păr alb în interiorul lor. Gena care provoacă tickingul nu a fost încă identificată molecular, așa că nu există niciun test genetic pentru aceasta.
Toți dalmațienii sunt purtători ai mutației genetice asociate cu modelul de blană roan care este un model de blană cu pete subtile, cu fire de păr întunecate amestecate cu alb. Este întâlnit mai ales la Australian Cattle Dog, German Wirehaired Pointer, English Cocker Spaniel, Spinone Italiano și, ceva mai rar, la German Shorthaired Pointer. Rețineți că mai multe dintre aceste rase sunt, de fapt, destul de strâns înrudite cu Dalmațianul, conform cercetărilor ADN.
Dalmațienii produc mult mai mult acid uric în urină în comparație cu alți câini, iar acest lucru îi expune la un risc mai mare de apariție a pietrelor la vezica urinară. Producția mare de acid uric este cauzată de o mutație recesivă în gena SLC2A9 – o genă legată genetic de gena Flecking. Este probabil ca, în dezvoltarea rasei Dalmațienilor, selecția pentru petele îndrăznețe datorate genei Flecking să fi selectat, fără să vrea, producția mare de acid uric.
Ca urmare, până de curând, fiecare dalmațian a moștenit-o de la ambii părinți. Astfel, a fost imposibil să se renunțe la producția mare de acid uric prin selectarea dalmațienilor cu acid uric scăzut – pentru că nu existau.
S-ar putea să nu fie posibil să se producă dalmațieni cu pete mari și îndrăznețe, fără pete, cu auz perfect și cu o producție scăzută de acid uric, dar geneticienii și crescătorii nu au renunțat. Pentru a produce astfel de câini va fi nevoie de o înțelegere suplimentară a ceea ce face ca dalmațienii să aibă pete, precum și a ceea ce face ca atât de mulți să fie surzi. Proprietarii de dalmațieni pot ajuta înscriindu-și câinii într-o bancă de date de cercetare genetică, potrivit akc.org.
Atenție, atenție! Acum nu mai trebuie să te definești ca o „persoană iubitoare de pisică”…
În județul Buzău, un tânăr de 21 de ani din comuna Săgeata a fost reținut…
Un câine este cu siguranță cel mai bun prieten al omului. Este iubitor, amuzant și…
Noul animal de companie preferat în rândul românilor. Popularitatea tarantulelor ca animale de companie a…
Pisicile folosesc diferite gesturi și comportamente pentru a comunica atât între ele, cât și cu…
Primăria Cluj-Napoca, sub conducerea primarului Emil Boc, inițiază luni, 4 noiembrie, o campanie gratuită de…