Din cuprinsul articolului
Despre cangurii țopăitori putem spune că povestea începe acum aproximativ 30 de milioane de ani, odată cu strămoșul cangurului. O creatură asemănătoare unui mic oposum, a coborât din vârful copacilor pentru a se deplasa pe solul pădurii. Picioarele și gleznele sale, anterior adaptate la cățărare, s-au înăsprit pentru a face față noului teren.
Deoarece piciorul acestui cangur străvechi era foarte lung, animalul nu putea să meargă sau să alerge în mod corespunzător. Cu toate acestea, țopăitul era ușor. Așa cum este și pentru „rogoo” din zilele noastre. Tendoanele mari și elastice din picioarele posterioare ale cangurilor acționează ca niște arcuri uriașe.
Cum și când au început cangurii să țopăie
Pe măsură ce aceste tendoane se întind și se contractă, ele generează cea mai mare parte a energiei necesare pentru fiecare săritură. Acest lucru este foarte diferit de modul în care sar oamenii. Noi utilizăm un efort muscular mare.
Coada este, de asemenea, importantă, acționând atât ca un ajutor de echilibrare. Ca o contragreutate, propulsând animalul în fiecare salt.
În plus, cangurii abia dacă trebuie să depună efort pentru a respira în timp ce țopăie. Mișcarea de săritură le împinge intestinul în sus și în jos. Acest lucru le umflă și dezumflă plămânii pentru ei. De obicei, cangurii țopăie cu o viteză de aproximativ 25 km/h, deși pot atinge 70 km/h pe distanțe scurte, parcurgând până la 9 m într-un singur salt.
Acest mod de deplasare eficient din punct de vedere energetic le permite acestor animale să parcurgă distanțe mari în căutare de hrană și apă. Totodată le permite să se dezvolte în climatul aspru al zonei rurale din Australia. Săritul ca metodă de rezistență la mare viteză nu a fost folosit de toți cangurii mari.
Dacă vă gândiți la cangurii emblematici ai Australiei, vă veți gândi probabil la ei sărind cu picioarele lor mari și musculoase, o metodă de locomoție cunoscută sub numele de saltare.
Nu au țopăit dintotdeauna
Cu toate acestea, o lucrare recentă publicată în Alcheringa: An Australasian Journal of Palaeontology explorează evoluția locomotorie a cangurilor și a rudelor lor (inclusiv a wallabies, a wallaroos și a tree-kangaroos). Cercetările din arhiva fosilă și a constatat că majoritatea exemplarelor mai mari nu foloseau saltul cu viteză mai mare și rezistență ca în cazul cangurilor mari de astăzi.
„Această cercetare este o trecere în revistă a multor ani de cercetare a evoluției cangurilor și a dorinței de a arăta mai clar că mulți canguri din trecutul relativ recent erau foarte diferiți de cei de astăzi”, a declarat autorul principal, profesorul Christine Janis de la Universitatea din Bristol. „De fapt, cangurii moderni de dimensiuni mari care țopăie sunt excepția în evoluția cangurilor”.
Echipa a analizat oasele membrelor și gleznelor unor specii moderne și fosile din ultimele 25 de milioane de ani și a constatat că există o diversitate de adaptări ale locomoției la cangurii mari. Cei care cântăresc peste 20 kg au apărut în Miocenul târziu, potrivit discoverwildlife.com.
