Care este cel mai vorbăreț animal din lumea celor care nu cuvântă. Premiul pentu cele mai sociale creaturi merge la…

Pentru oameni, comunicarea este fundamentul relațiilor noastre și o parte din modul în care funcționăm cu succes în viața de zi cu zi. Animalele scot sunete pentru a emite avertismente, pentru a-și atrage partenerii, pentru a semnala suferința, pentru a se găsi unele pe altele și pentru a-și apăra teritoriul; la fel ca noi, corzile lor vocale îndeplinesc nenumărate scopuri care le pun bazele sociale și le asigură supraviețuirea.

Dar v-ați întrebat vreodată, dintre toate creaturile cu care ne împărțim planeta, care dintre ele vocalizează cel mai mult? Și ce valoare are faptul de a fi vorbăreț, când emiterea de sunete implică și riscul de a alerta prădătorii? În termeni umani, am putea măsura „trăncăneala” în două moduri: timpul petrecut vocalizând și diversitatea a ceea ce se comunică prin acele sunete. Cum se aplică acest lucru la speciile non-umane? Cercetătorii au identificat câteva tendințe comune la speciile care vocalizează mult și tendințe comune la cele care preferă o viață mai liniștită.

Creaturi sociale

Ați putea presupune că un factor determinant al comunicării animalelor ar fi cât de socială este specia respectivă. Este adevărat că unele specii foarte sociale sunt și mai volubile; de exemplu, păsările care se adună în stoluri, cum ar fi quelea, sunt în mod constant gălăgioase în zbor. Apoi, există mamifere precum suricata, o creatură mică, asemănătoare unei manguste din sudul Africii, care trăiește în comunități mari, gregare, care cresc în mod cooperativ puii, caută hrană și se feresc de prădători.

„Când se hrănesc, ciripesc mereu, pentru ca toată lumea să știe: „Sunt aici; sunt eu; totul este în regulă; nu sunt prădători prin preajmă”. Fac în mod constant acest apel de contact blând și delicat”, a declarat Arik Kershenbaum, un zoolog de la Universitatea Cambridge din Marea Britanie care studiază comunicarea vocală a animalelor și folosește algoritmi pentru a analiza și compara sunetele acestora.

Dar aceasta nu este o regulă; faptul că este social nu înseamnă neapărat că un animal comunică foarte mult, a declarat Kershenbaum pentru Live Science. Asta pentru că vocalizarea are și un cost. „Cele mai multe animale încearcă să nu vocalizeze prea mult, pentru că, de fapt, necesită multă energie”, a spus Kershenbaum, care este autorul cărții „The Zoologist’s Guide to the Galaxy”.

Un alt factor este reprezentat de prădători: Sunetele pun un animal în pericol de a fi potențial prins. Aceste două caracteristici exercită presiuni puternice asupra comunicării vocale chiar și a speciilor foarte sociale, precum cimpanzeul, una dintre cele mai apropiate rude vii ale noastre. „Cimpanzeii vocalizează foarte puțin, nu atât de mult pe cât te-ai aștepta, având în vedere complexitatea grupurilor lor sociale”, a declarat Kershenbaum. Pentru a reduce la minimum comunicarea auditivă, ei folosesc adesea gesturi pentru a comunica în schimb.

Animalele care sunt solitare trebuie să comunice mesaje mai simple către restul lumii

Cu toate acestea, vocea nu este neapărat standardul de aur al comunicării animalelor. „Animalele transmit în mod constant informații, fie că sunt vocale, olfactive, prin postură – toate acestea sunt evaluate de alte animale, care își formează o idee integratoare despre ce trebuie să facă și cum să interacționeze cu acest individ”, a spus Kershenbaum.

În ceea ce privește comunicarea vocală, speciile sociale tind să aibă o mai mare diversitate în ceea ce privește mesajele pe care le transmit, a spus Kershenbaum. Ca regulă generală, animalele care sunt solitare trebuie să comunice mesaje mai simple către restul lumii, în comparație cu animalele care trăiesc în grupuri cooperative, unde comunicarea este necesară pentru a menține ierarhiile sociale, pentru a localiza și a împărți hrana și pentru a se alerta reciproc în caz de amenințări.

„Puteți vedea că, dacă sunteți într-un grup cooperant, s-ar putea să aveți mai multe de spus decât dacă trăiți singuri”, a spus Kershenbaum.
Cu toate acestea, poate deveni rapid un teritoriu complicat atunci când încercăm să disecăm ceea ce „spun” animalele atunci când vocalizează. Unul dintre motive este faptul că oamenii fac greșeala de a judeca sunetele animalelor după standardul nostru de ceea ce contează drept comunicare – mai exact, prin prisma cuvintelor.

Există dovezi că unele strigăte ale animalelor au semnificații specifice (un tip de informații pe care cercetătorii îl numesc comunicare referențială) care ar putea fi considerate asemănătoare cuvintelor. De exemplu, unele maimuțe emit apeluri de alarmă specifice care semnifică amenințarea unui prădător, iar delfinii au sunete de fluierat distincte pentru diferite rude. „Aceștia folosesc acest sunet specific ca nume, care ar putea fi considerat un cuvânt”, a spus Kershenbaum.

Papagali sau păsări care împrumută sunete de la alte specii

Dar aceste rostiri apar doar în scenarii în care un singur sunet este cel mai eficient mod de a comunica un anumit lucru, a spus el. „Cred că este, în general, o greșeală să privim comunicarea animală ca fiind făcută din cuvinte”, a spus Kershenbaum.

Așadar, comunicarea animală nu constă în „cuvinte” discrete cu semnificații unice, așa cum se întâmplă în vorbirea noastră. Această idee este confirmată de păsările cântătoare; deși acestea au unele dintre cele mai complexe secvențe vocale dintre toate ființele vii, aceste secvențe apar de obicei în scenarii în care simplitatea relativă a ceea ce pasărea trebuie să comunice – cum ar fi chemarea unui partener sau apărarea teritoriului său – nu se potrivește cu diversitatea uluitoare de sunete pe care o conține fiecare apel, a explicat Kershenbaum. Deci, ce se întâmplă aici?

O teorie este că mediul în sine este mesajul. Practic, păsările ar putea spune: „Uite ce cântec complex pot cânta! Asta înseamnă că trebuie să fiu un tată foarte bun”, a spus Kershenbaum. Într-un anumit sens, acrobațiile vocale pot fi un substitut pentru penajul colorat, care este un alt mod în care păsările atrag partenerii.

De fapt, „unele specii de păsări, cum ar fi păsările cântătoare sau papagalii gri african, fură sunete de la alte specii din sălbăticie pentru a părea mai inteligente, ca să spunem așa”, spune Erich Jarvis, un neurobiolog de la Universitatea Rockefeller din New York care studiază păsările cântătoare ca model pentru modul în care oamenii învață să vorbească.

Acei papagali și acele păsări cântătoare sugerează că vocalizele individuale probabil nu comunică mesaje discrete în felul în care o fac cuvintele atunci când oamenii vorbesc; pentru că sunt preluate de la o specie complet diferită, este puțin probabil ca ele să aibă semnificații transferabile. Este mai probabil ca acestea să fie doar sunete noi care au fost adăugate la un repertoriu vocal, mai degrabă decât sunete cu semnificație individuală.

Emiterea de sunete consumă energie și atrage prădătorii

Deși este posibil ca animalele să nu spună mai multe lucruri discrete în felul în care o face vorbirea noastră, vocalizele lor sunt totuși bogate și dense în semnificații.
Indiferent ce spun animalele, unele petrec mult mai mult timp vocalizând decât altele. Așadar, cine sunt acești indivizi vorbăreți și ce face ca această trăncăneală să merite timpul lor? Potrivit lui Jarvis, animalele pot fi împărțite în două grupe mari: cele care învață fără voce (sau „înnăscute”) și cele care învață să vocalizeze prin imitarea sunetelor.

Doar câteva grupuri de animale se încadrează în tabăra celor care învață vocal: oamenii, speciile de păsări cântătoare și unele mamifere neumane, inclusiv delfinii, balenele, elefanții, focile și liliecii. „Ceea ce este curios”, a spus Jarvis, „este că acele animale care au învățare vocală sunt, de asemenea, unele dintre animalele care vocalizează cel mai mult”. De asemenea, el a constatat că aceste animale sunt mai susceptibile de a realiza secvențe vocale mai complexe.

Jarvis este interesat să afle de ce aceste animale care învață vocal vocalizează mai des și mai complex. Pe de o parte, există un avantaj uriaș în a vocaliza mult. Pentru început, sunetul călătorește pe distanțe lungi, astfel încât comunicarea mai frecventă poate ajuta la răspândiea pe suprafețe mari, ajutând animalele să își revendice teritoriul sau să găsească un partener. Fiind mai volubile și făcând apeluri mai complexe, unele animale pot, de asemenea, să transmită mai multe informații altora despre statutul lor. Pe de altă parte, există riscurile menționate mai sus legate de vocalizarea mai intensă: emiterea de sunete consumă energie și atrage prădătorii.

Jarvis a emis ipoteza că animalele cele mai vocale sunt, de obicei, cele care trebuie să se îngrijoreze mai puțin de prădători. În mod interesant, el a observat că animalele deosebit de volubile și vocale „tind să fie aproape de vârful lanțului trofic – cum ar fi oamenii, balenele și delfinii sau elefanții. Sau, vocalizează în gama ultrasunetelor [deci nu pot fi auziți], precum liliecii”, a spus el. „În rândul păsărilor, am descoperit că părinții de la păsările cântătoare descindeau din prădători de vârf. Așadar, strămoșii lor se aflau în vârful lanțului trofic. Așa că eu cred că ei depășesc prădătorii și apoi reușesc să se descurce vocalizând foarte mult”.

Deci, cine ia coroana pentru cele mai vorbărețe animale?

Cu alte cuvinte, pentru speciile foarte vocale, vocalizarea conferă un avantaj uriaș, cu un cost relativ mic. Cu toate acestea, există și excepții; de exemplu, cintezele zebră sunt păsări care învață vocal și care vocalizează foarte puțin. „Dar, în medie, cei care învață vocal au un repertoriu vocal mai complex”, a spus Jarvis. „Cei care vocalizează cel mai mult din punct de vedere al timpului sunt cei care, în medie, produc vocalize mai complexe”.

Deci, cine ia coroana pentru cel mai vorbăreț animal? „Nu știu pe nimeni care să fi mers cu adevărat acolo și să fi cuantificat toate speciile pentru a spune că acesta este cazul” – dar răspunsul scurt ar fi că este vorba de un membru al speciilor care învață vocal, a spus Jarvis. Kershenbaum a făcut o presupunere că, printre aceste animale cu învățare vocală, delfinii ar fi concurenți puternici pentru acest titlu, pe baza cercetărilor sale. „Dacă te afli vreodată în apă cu delfinii, aproape niciodată nu este liniște”, a spus Kershenbaum. Ei vocalizează mereu, mereu.”

Jarvis își dedică acum o parte din cercetările sale investigării a ceea ce ne pot spune cei care învață vocal despre limbajul vorbit uman: El a identificat anumite mutații genetice la păsările cântătoare care învață vocal, care ar putea arunca o lumină asupra modului în care apar tulburările de vorbire la oameni. Așadar, studierea modului în care comunică animalele este mai mult decât o simplă curiozitate; ne-ar putea ajuta să ne înțelegem pe noi înșine.