Cum îl faci să nu mai plângă atunci când pleci de acasă? Specialistul oferă cele mai bune soluţii
Despre starea de nesiguranţă a câinelui atunci când se simte părăsit se pot spune multe. Dar, potrivit sfaturilor oferite de Luciana – Mihaela Conţu, instructor canin, este important să luăm în considerare vârsta căţelului,dacă a fost un câine traumatizat şi cu ce sechele a rămas, dacă ştim când s-au petrecut aceste momente nefericite, sau decât am remarcat efectul lor şi ce am făcut pentru a le remedia.
Așadar, creşterea unui căţel este asociată cu cea a unui copil în primii săi ani de viaţă. Este important ca acel căţel, ca și copiii, să capete încredere în el.
”Relaţia dintre câine şi stăpân este foarte importantă şi se construieşte în timp. Eu învaţ să am încredere în câinele meu, el învaţă să aibă încredere în mine. Eu acord suficient timp câinelui meu, iar el mă va răsplăti cu afecţiune şi loialitate. Eu învăţ ce nevoi are câinele meu şi îi ofer tot ce are nevoie pentru a fi sănatos, echilibrat şi fericit, iar el imi va oferi bucurie şi clipe fericite. Eu învăţ să comunic cu căţelul meu, iar el va fi nerăbdător să mă „asculte”. Eu învăţ să ii acord afecţiune, învăţ ce ii place şi ce nu, iar el îmi va oferi prietenia lui „ for ever”. Eu îmi învăţ câinele nişte reguli, astfel încât el să fie disciplinat şi fericit. Dacă înlocuiţi cuvântul câine (căţel) cu cuvântul copil (gândiţi-vă la unul mic, în primii ani de viaţă), veţi observa foarte multe similitudini. Părinţii trebuie să înveţe să comunice cu copiii chiar şi în primele zile de viaţă, când aceştia din urmă nici nu ştiu să vorbească. Şi cu toate acestea, lucrurile se întâmplă”, spune specialistul canin.
”Să vorbim puţin despre reguli. Le regăsim peste tot: reguli de bună-purtare, reguli în societate, reguli la şcoală, reguli in trafic, reguli la serviciu, etc. Aceste reguli nu trebuiesc impuse cu forţa pentru a fi respectate. Cineva ne-a învăţat aceste lucruri, fie că acel cineva se numeşte părinte, dascăl sau şef. Dacă noi înţelegem şi aplicăm aceste reguli, este pentru că acel cineva a ştiut să comunice şi mesajul său a ajuns corect la noi. Nu trebuie să ne batem copilul, atâta timp cat îi putem explica. În cazul câinilor, nu forţa fizică este răspunsul, ci metodele recompensatorii, care încurajează comportamentul dorit de noi şi care îmbunătăţesc relaţia între aceştia şi noi. Pentru a ajunge la acest nivel de comunicare, trebuie creată motivaţia. Câinele, pentru a răspunde cerinţelor noastre, trebuie să fie motivat să o facă. De ce merg oamenii la serviciu? Pentru că primesc ceva în schimb. De ce unii copii se zbat pentru a avea note mari la şcoală? Pentru ca primesc ceva în schimb..acel ceva care ne motivează. De ce nu ar primi şi căţelul meu ceva care să îl facă să işi dorescă să fie mereu în prejma mea? Acel ceva care îl poate face fericit? Acel ceva poate fi o jucărie, bucăţele gustoase de hrană sau afecţiune. Aceste recompense ne ajută pe noi să definim şi să recompensăm momentul dorit, iar pe câine îl ajută să înţeleagă mai bine ce dorim de la el, transformând totul într-un moment pozitiv. Vă dau un exemplu concret: o prietenă de-a noastră a adoptat un puiuţ, o femela pe nume Mica, în vârstă de 5 luni. Odată căţelul ajuns în casa ei, au început să construiască o relaţie bazată pe afecţiune, reguli şi recompense. Oana a ales să recompenseze puiuţul cu bucăţele gustoase de carne, pentru că Mica era foarte mâncăcioasă. După prima după-amiază petrecută împreună, Oana a trebuit să plece la serviciu şi a lăsat căţeluşa singura acasă doar câteva ore. Ce credeţi că a făcut Mica în tot acest timp? A plâns de mama focului şi a alertat toţi vecinii. Oana ne-a sunat şi a primit sfatul colegei noastre Alina. Am rugat stăpâna căţeluşei să ne spună cum a procedat.
Citez:
„ În prima zi când am lăsat-o singură în casă, a plâns nonstop. Am început cu paşi foarte mici: mă duceam la uşă şi puneam mâna pe mâner. Mica devenea foarte atentă. Când nu plângea, o deschideam puțin și îi dădeam o recompensă. Am făcut exerciţiul mâna pe mâner – Mica liniştită – recompensă de 5 ori, apoi am trecut la etapa următoare. În această etapă deschideam uşa mai mult şi stăteam în faţa uşii deschise. Mica a fost recompensată atunci când era liniştită, apoi am putut trece la următorul pas: trecerea pragului şi ieşirea din casă. Stăteam pe hol, în faţa uşii închise timp de o secundă şi când se oprea din plâns, îi dădeam o recompensă şi o mângâiam. Am crescut timpul de aşteptare în faţa uşii de la o secundă la 5 secunde, 10, apoi un minut, 5 minute, 10 minute. Mica deja era mult mai calmă când ieseam pe uşă, dar încă stătea în faţa uşii, aşteptându-mă. Când am ajuns la 10 minute fără ca ea să plângă, am făcut o pauză. Am recompensat-o prin joacă şi mângâieri. După 4 ore de pauză, am mărit timpul de aşteptare de la 10 minute, treptat, până am ajuns la 20 de minute, având grijă să îi recompensez aşteptarea şi momentele de calm cu mici bucaţele de carne si joacă. Mica încă stătea în faţa uşii chiar lângă prag, dar era mai relaxată. Ştia că mă întorc şi că ne jucăm. În ultima etapă am plecat două ore şi am găsit-o dormind. Toate acestea s-au întâmplat vineri, sâmbătă şi duminică. Luni Mica a stat singură 5 ore. O săptămână am continuat să îi dau recompense alimentare şi să ne jucăm când mă întorceam acasă. Acum Mica doarme când e singură acasă şi nu mai fuge pe uşă afară când o vede deschisă.”
Felicitări Oana! Ai reuşit să te faci înţeleasă de caţeluşa ta, iar în schimbul efortului tau, ai primit momente minunate, liniştea gândului că Mica te aşteaptă acasă liniştită şi bucuria construirii unei relaţii bazate pe încredere şi afecţiune. Recomand cu căldură acest exerciţiu în cazul căţeilor care plâng atunci când răman singuri acasă!”, ne-catel, catel a mai spus Luciana – Mihaela Conțu.
