Potrivit Rador, prima mentiune scrisa a cantecului de lebada a aparut intr-o fabula a lui Esop, numita „Lebada si gasca”: „Un bogatas a cumparat de la piata o gasca si o lebada. Pe prima, pentru a fi gatita la masa de seara, iar pe cea de-a doua pentru a-i asculta cantecul. Cand bucatarul a trebuit sa ucida gasca, a confundat cele doua pasari, pentru ca era intuneric si a prins din greseala lebada. Aceasta, simtind amenintarea mortii a inceput sa cante si prin vocea sa a reusit sa se salveze.”O alta mentiune poate fi gasita in opera lui Eschil, „Agamemnon”, scrisa in 450 i.Hr: „Iata cum zace alaturi de iubita sa, dupa ce aceasta a cantat ultima sa elegie , asemenea unei lebede”.Ideea lebedei care canta inaintea mortii apare in nenumarate alte opere ale literaturii clasice, in poezie sau muzica. Platon, de exemplu, in dialogul intitulat „Phaidon” sau „Despre suflet”, afirma ca Socrate i-ar fi spus:”Nu crezi ca am acelasi spirit profetic ca si o lebada? Pentru ca ea, atunci cand simte ca i se apropie sfarsitul, dupa ce a cantat toata viata, o face pentru ultima oara, mai puternic ca niciodata, bucurandu-se ca pleaca sa se intalneasca cu zeul al carei slujitor este. Dar oamenii, pentru ca se tem de moarte, spun ca lebedele canta o elegie, fara sa-si dea seama ca nici o pasare nu canta atunci cand este indurerata, cand ii este frig sau foame; nici chiar privighetoarea, nici randunica, nici pupaza, despre care se spune ca isi canta tristetea, desi eu nu cred asta nici despre ele, nici despre lebede. Ele canta spre gloria zeului Apollo si au darul prezicerii, anticipand lucrurile bune care le asteapta pe lumea cealalta, asadar canta si se bucura in acea ultima zi mai mult ca niciodata. Iar eu, la fel, considerandu-ma servitorul aceluiasi zeu, deopotriva cu lebedele, constient ca am primit de la stapanul meu acelasi dar al profetiei ca si ele, nu voi parasi aceasta lume mai putin bucuros decat lebedele.”Numeroase personalitati istorice au incercat sa demonteze aceasta idee, asa cum este cazul lui Pliniu cel Batran, care scria in primul secol dupa Hristos, in lucrarea sa monumentala „Istoria stiintelor naturale”: „Observatiile si experienta mea arata ca povestea lebedei muribunde care canta este falsa”. In ciuda acestui fapt, ideea s-a perpetuat in timp. In secolul 14, Chaucer scria in poemul „Parlamentul pasarilor”: „Geloasa lebada canta inainte de moarte”. De remarcat ca acest poem este si prima lucrare care face referire la Sf. Valentin ca sarbatoare a indragostitilor.Chiar si Leonardo da Vinci a fost convins de ideea lebedei care canta. Acesta nota in jurnalul sau: „Lebada este alba, fara pata si canta duios atunci cand moare”.Shakespeare a amintit si el despre acest lucru in piesa „Negutatorul din Venetia”, scrisa in secolul 16: „Lasati muzica sa sune in timp ce el face alegerea; apoi, daca va pierde, va avea un sfarsit asemanator lebedei, pierzandu-se in muzica”.Cat despre felul in care expresia „cantec de lebada” a ajuns sa fie asociata cu ultima opera sau reprezentatie a unui artist, exista referinte destul de vagi.Cea mai notabila si explicita pare a fi o colectie de cantece scrise de Franz Schubert spre finalul vietii, intitulata „Schwanengesang” (Cantec de lebada). Compozitorul s-a stins la doar 31 de ani, in 1828, si opera sa a fost publicata postum, un an mai tarziu. Nu Schubert a fost insa cel care a pus acest nume colectiei, ci Tobias Haslinger, cel care a publicat-o. De aici, probabil, expresia a capatat conotatia pe care o stim astazi.
