Omul şi cerbulPoteca îngustă, marginită pe laturi de cetini înalte, şerpuia pieptiş sub luna muşcată pe jumătate de întunericul nopţii de septembrie. Ţintele bocancilor pipăiau ritmic lutul binecunoscut, amestecat pe alocuri cu lipiile de bazalt desprinse de ploile vechi din grohotişurile înălţimilor. Era a treia toamna când urcam în poiana de la Vârful Crucii din Munţii Apuseni, cu nădejdea că de astă dată mă voi întâlni decisiv cu el.DorinţaÎn primul an îl auzisem într-o rarişte de carpeni, langa Pasul Vânturilor, înainte de revărsatul zorilor. Dădea glas adânc cu sincope largi între sonurile grave, care loveau muchiile versanţilor până hăt, departe, spre Codru-Moma. La intervale neregulate relua chemarea. Era ceva aproape iefabil în glasul acela, ceva ce nu-ţi rămânea în minte şi nici în auz, ci mai degrabă rezona în simţire insinuând vălul melancoliei peste tot ce atingea. Ascultasem îndelung boncănitul acelui cerb, suişurile şi scăderile arpegiului. După glas era o salbăticiune din cele mari, ajunsă în vârful vieţii şi tăriei. Cu caznă mare din parte-mi îl zărisem câteva clipe, în faptul dimineţii, tocmai la marginea poienii de la Vârful Crucii inundată peste an cu fân în care se adăposteau ierburi de leac. A fost deajuns să preţuiesc încă şi mai mult trofeul lui. Avea prăjinile groase şi lungi, deschise precum o cupă, la capete cu coroane în chip de lopată, ramurile lustruite la vârfuri şi poleite parcă cu argint. Din dimineaţa aceea l-am dorit cu ardoare, cu toată fiinţa vânătorului pasionat, dornic să-şi confirme rangul prin frumuseţea trofeelor dobândite. Parcă un pojar cuprinsese fiinţa mânând-o istovitor după urmele acelui cerb, stăpân incontestabil al Vârfului Crucii. Febra dibuirii a ţinut cam o săptămână. Am brăzdat codrul, după tiparul urmei din lut, am ascultat vântul şi tăcerile muntelui, mugetele taurilor lăturaşi peste care vibra boncănitul de tenor al cerbului meu, dar de văzut, nu l-am mai văzut în acel an. Anevoie m-am smuls din îngemănarea perfectă om-codru cu promisiunea că voi reveni în toamna următoare. Rrăstimp în care moş Teodor Arnăutu, paznicul de vânătoare, îi va ţine cărările şi îi va desluşi năravurile. O istorieÎn a doua toamnă am aflat un lucru straniu. Cerbul meu se însoţise doar cu o singură cerboaică, cât durase vremea dragostelor în neamul lor, şi tot în apropierea luminişului cu ierburi bune se oploşiseră. În câteva rânduri damful paznicului de vânătoare stricase însoţirea sălbăticiunilor, dar, la o vreme, apăruseră iarăşi. Sosirea mea, atunci, a coincis nefericit cu dispariţia lor de la Vârful Crucii.- Apoi, dom’le dragă ce poci eu să vă spui. Cu firea sălbăticiunilor şi a muierilor nu ştii niciodată cum îi. Când aşa, când aşa! Explica el, întorcând sugestiv palma de pe-o parte pe alta.Să fi făcut cale întoarsă nu-mi stă în fire, să fi rămas în nemişcare m-ar fi doborât incertitudinea. A treia cale părea rezonabilă: să cercetăm muntele în căutarea lor. Cu rucsacii în spinare şi flintele în mâini pătrundeam în catedrala pădurii pe urma cerbului nostru.Chemările taurilor răsunau din versant în versant, dar nici una nu era cea cunoscută. La o vreme, ne-am pus de prânzit la umbra zimţată a unui fag. După ce cinstise din ploscuţa de dud, moş Arnăutu a lămurit în amănunt obiceiurile celui căutat. De la el am aflat că cerbul părea fermecat. Nu era chip să te apropii de el. Simţea de departe jivină ori om şi dispărea ca şi când n-ar fi fost. Nici călcătura nu o găseai lesne. Dar cu adevarat inexplicabilă era lipsa haremului de cerboaice. Nu s-a mai văzut în lumea cerbească taur cu o singură ciută.- Ciuta îl păzeşte mai dihai ca şeful nost de post găinile primarului, zicea moşul. Şi altele nu se apropie, dar nici el de ele.Despre poiana lor, Vârful Crucii, bătrânii satului din vale spuneau că în vremuri vechi fusese martora unor întâmplări grozave. Un ciobănaş de la Trascău aşezat de vreun an prin parţile alea, se îndrăgea cu o fată din vale. Părinţii fetei nu au vrut să o deie după băiat, ei voiau de ginere un urât tomnatic care avea cinci sute de mioare în Muntele Gilăului. Fata subţire şi plăpândă ca un fir de aţă a căzut la pat. În două luni s-a prăpădit de inimă rea. După îngropăciune, ciobănaşul a suit în munte, în vîrful poienii, de unde s-a azvârlit în hău. Pe acel loc a aparut o cruce, de unde a rămas şi numele poienii, Vârful Crucii.Moş Arnăutu a strâns merindea poftindu-mă la drum. Căutările noastre au fost zadarnice. O singură dată, într-un fund de vale am auzit ca o părere glasul cerbului, dar s-a stins iute în negura nopţii. Peste două zile, treburi urgente, care nu suferă amânare, m-au chemat în jungla modernă a mobilelor, calculatoarelor şi vorbelor meşteşugite menite să escamoteze marile intenţii şi caracterele mici. Mi-am promis că voi reveni după trofeu în al treilea an.Clipa de confruntareVârful toiagului de corn mătura ca o lanternă întunericul din faţă. Urcam pieptiş pe drumul cunoscut. Sub frunte stropii mici de sudoare înmuguriţi ritmic se lăsau la vale, pe obraji şi gât, în mici şuvoaie. Din haina scurtă lunecau aburii calzi ai vieţii ce se contopeau cu aburii pădurii, care de fapt erau ai tuturor vieţuitoarelor sale. Vuup-bum, vuup-bum, vuup-bum, sângele fluid, seva vieţii, luneca iute pe încrengătura venelor în ritmul bocancilor. Aveam sentimentul ciudat de contopire-racordare la exterior, dar la un alt nivel. Zgomotele nopţii aveau alt înţeles, revelau o altă dimensiune a firii. Undeva la orizont zorile strpungeau întunericul. Pe poteca de munte luminau doar stelele. Dintr-odată liniştea neagra a fost spartă în mii de cioburi. Glasul cerbului, cu tonuri grave, adânci, înfiora aerul proaspăt. Era el, în poiana Vârful Crucii. Cu precauţii infinite am pătruns într-o latură a poienei. Vântul bătea bine, dinspre el spre mine. Deci nu mă putea simţi. Grija mea cea mare era ciuta, încă nu o reperasem. Ştiam că are simţurile treze, gata să descopere orice intrus. Mi-am găsit loc între doi carpeni înfurciţi şi am aşteptat. Din nişte tufe de ferigă cerbul boncănea vibrant. În chemarea lui era ceva nostalgic dar şi liniştitor totodată. Nu erau sonuri de luptă, în care rivalii îşi pregătesc de atac pumnalele coarnelor. Am ascultat atent dar nici un alt taur de pe versantii învecinaţi nu-i răspundeau lui direct. Se sfădeau doar între ei, pe diverse tonalităţi. Lumina dimineţii l-a arătat în toată splendoarea lui. Era magnific: extrem de puternic, gâtul gros încordat maiestuos, trofeu capital, excepţional. Adrenalina îmi scurtcircuita fiecare terminaţie nervoasă, rezultatul fiind o trepidaţie continuă. Nu vedeam încă ciuta, dar ce mai conta. Am ridicat carabina, am încadrat perfect, degetul s-a lipit de trăgaci. Când s-a răsucit spre mine am avut senzaţia neplăcută că mă pregătesc să-mi vânez aproapele. A plecat capul liniştit în iarbă înrouată. Tensiunea momentului parcă eclipsa imaginea din lunetă. Ca la carte, am vizat pe expiraţie şi:Ahaaaiiiiiiiiiii! A fost strigătul aproape omenesc, venit din dreapta, de la vreo zece metri, din nişte tufe de alun. Reticulul a tremurat scurt iar plumbul a zburat total anapoda. Din alunişte a iesit cerboaica drept în faţa mea. M-a privit limpede cu ochi omeneşti, de o seninătate melancolică ce m-a cutremurat. Instintctiv am pus carabina în defensivă. A mai brăhnit o dată ahaaaiiiiiiiii! Apoi împreună cu cerbul, care asistase nemişcat la secunda de confruntare, s-a topit pe aceeaşi potecă unde, în alt timp, dispăruse pentru vecie ciobănaşul de la Trascău.Autor: Mihai Toader
