Va prezentam o noua poveste frumoasa, din care putem invata multe, trimisa de un cititor.Si voi daca aveti o poveste, va asteptam sa ne-o impartasiti pe adresa [email protected] sau [email protected] Într-o după-amiază oarecare, soţia mea a apărut acasă cu un coş în care avea doi căţei mici: Luca şi Matei. Fraţi. Două bucurii, dar cu priviri triste.
Fac o mică paranteză: toţi câinii au privirea tristă încă de la naştere. Explicaţia mea este aceea că ei ştiu că prea puţibi dintre ei vor avea noroc în viaţă şi vor fi fericiîi!Luca era un metis de Teckel cu păr scurt alb-gălbui, calm, echilibrat şi foarte…ardelean.Matei era tot un câine de talie mică, alb cu negru, cu blană scurtă şi sârmoasă, dar cu un temperament opus celui lui Luca: era în permanenţă în mişcare şi cercetare.I-am ţinut până s-au pus pe picioare, apoi i-am dat cuiva la curte, într-un cartier liniştit, fără blocuri.Luca cel cuminte stătea toată ziua în curte şi-l aştepta pe Matei, care evada şi hoinărea prin cartier toată ziua, iar seara se întorcea acasă obosit, dar fericit.“Bărbaţii ar hoinări toată ziua, dar cu o condiţie: să aibă casă şi mâncare asigurate!”Vecinii îl îndrăgeau atât de mult încât îi lăsau vase cu mâncare pe la porţi (pe vremea aceea nu existau câini vagabonzi). Văzând ce success are, Matei şi-a extins raza de acţiune şi în cartierul vecin.Fiind mic şi credul a fost prins de un om rău şi nervos (de ăştia erau şi atunci) şi închis. L-am recuperate după câteva zile.Aşa hoinar cum era, nu uita de fratele lui, Luca, care primea la fel mâncarea ca şi el. Într-o zi, a fost văzut venind cu un os în gură. Când a ajuns acasă, l-a pus la picioarele lui Luca şi a dat vesel din coadă!Autor: Ing. Bolba MihaiCluj-Napoca
