Asteptasem ziua aceea ca pe un dar. Ninsese in mijloc de ianuarie la Brasov, iar eu imi propusesem sa merg la sanius. Din cauza programului meu incarcat, serviciu si scoala, nu apucasem inca sa ma bucur de iarna trecuta… Era dimineata si ma pregateam de zor pentru distractie cand mi-a sunat telefonul. Era mama. Cand am raspuns, nici prin cap nu mi-a trecut ca zapada care cazuse peste oras imi va schimba viata pentru totdeauna… Mama m-a rugat sa merg pana la ea la serviciu si sa iau un catelus ranit pentru a-l duce la veterinar. Trebuie sa stiti ca mama mea este o mare iubitoare de animale si hraneste zilnic mai multe animalute aciuate pe langa locul ei de munca, aflat intr-unul din triajele garii Brasov. Am cedat rugamintii ei, bosumflata ca-mi strica ziua libera si planurile de sanius, m-am urcat in masina si am plecat.O catelusa adapostita, vai de capul ei, fatase 12 pui. Multi dintre ei pierisera de frig sau de boli, unii au fost luati de oameni rauvoitori si aruncati in vagoanele aflate in mers, fiind condamnati la moarte fara drept de apel…Dintre cei 5 puisori ramasi alaturi de mama lor, unul era grav ranit. Tremura din toate incheieturile si scheuna dureros cand fratii lui il atingeau sau il provocau la joaca. Era atat de mic si de chinuit, cu labuta stanga din fata zdrobita si lovit la cap, incat ti se rupea sufletul vazandu-l. Si inima mea a tresarit a spaima… Ghemotocul acela murdar si inghetat de blana, cu ochii lui mari si caprui, mi-a furat sufletul si s-a furisat in el.Atunci inca nu stiam prin ce aveam sa trecem: prin cele mai dureroase si inaltatoare clipe. Urma sa luptam, cot la cot, pentru viata lui. Mama l-a pus intr-un prosop si eu am fugit cu el la medicul veterinar.Verdictul a fost crunt: labuta ranita trebuie amputata. Rana era destul de veche si septicemia batea la usa. Nu se mai putea face nimic, osul, articulatiile erau ireversibil afectate. Atunci mi-a fost greu sa cred si am sperat ca poate un alt medic va putea face o minune. Am plecat spre o clinica moderna si foarte bine cotata dintr-un oras vecin, sa cer parerea unui medic despre care se spune ca este dintre cei mai buni. Verdictul a fost acelasi: amputarea membrului. Mi s-a spus sa-l las acolo, pe loc, pentru ca trebuie operat de urgenta.Dar nu am putut sa-l las departe de casa si, cu obrajii siroind de lacrimi, m-am intors la Brasov, la medicul pe care il cunosteam.Era vineri si am stabilit de comun acord ca operatia sa aiba loc luni. Pana atunci, misiunea mea a fost sa-l tin la caldura, sa-l hranesc si sa-l intremez un pic pentru marea incercare… A fost cel mai greu week-end din viata mea… Lucky, caci asa l-am botezat, avea dureri si plangea intr-una.I-am tratat ochiul lovit, i-am facut un culcus calduros cu toate cele necesare si, ca sa il ocroteasca, i-am asezat acolo si o icoana cu Maica Domnului… Sunt optimista din fire, dar durerea si chinul lui Lucky le-am simtit ca si cum eu urma sa-mi pierd o mana… Mama mi-a fost de mare ajutor, iar tata ne-a sustinut pe amandoua cum a putut el mai bine… Nu mai stiu cum am ajuns luni cu Lucky la cabinet. Ochii mi se impaienjeneau de lacrimi si ma astepta o zi lunga la serviciu. Dar medicul a stiut sa ma linisteasca si m-a asigurat ca Lucky se va descurca de minune in trei labute. Pana seara cand m-am intors sa-l iau am trecut prin toate chinurile iadului si l-am terorizat efectiv pe doctor cu telefoanele. Dar Lucky e un luptator si nu ne-a dezamagit! A urmat o luna infernala: nopti nedormite din cauza durerilor firesti dupa amputare, cu Lucky incercand sa-si scoata bandajul, alergatura spre cabinet pentru supraveghere si schimbarea bandajului, chinul de a nu-l putea scoate afara din cauza frigului, incertitudinea in privinta capacitatii lui de adaptare la viata de caine cu o dizabilitate… Astazi toate acestea sunt istorie… Marturisesc faptul ca, la inceput, a fost doar dorinta de a-l ajuta sa iasa cu bine din crunta incercare la care l-a supus destinul lui de caine al nimanui, pentru ca apoi sa-l dau spre adoptie. Insa atunci cand medicii au decis ca doar fara o labuta viata lui va fi in siguranta, am decis ca Lucky si cu mine sa ramanem impreuna pentru cate zile ne va fi permis de Sus. Lucky este darul zapezii dintr-o zi de ianuarie, in care am renuntat la sanius si am salvat un suflet care acum imi ofera in fiecare zi dragoste nemarginita si infinita recunostinta. Avem prieteni multi, bipezi si patrupezi deopotriva, Lucky alearga in rand cu semenii lui normali si este o incantare sa-l vezi cum se bucura de viata, de soare si de primavara…Si ori de cate ori ma intorc acasa, fericirea lui de a ma revedea imi spulbera orice urma de oboseala si imi aduce zambetul pe buze. Poveste trimisa de cititoarea noastra, Ramona-Cristina Oprea
