Colţii Vârfului Toaca scrijeleau văzduhul limpede cu umbra lor întunecată. Ţâşneau deodată, încovoiaţi şi golaşi jur împrejur. La poale, jnepenişurile răsucite de caznele vânturilor cuprindeau din trei părţi stâncile cenuşii. Înspre apus, abruptul lăsase loc doar lichenilor, să întovărăşească lespezile. Pe creştet, vârful păstrase acoperământ înierbat să-i ţie adăpost de suflarea îngheţată a iernii. Laturile din piatră tare se prăvăleau în sute de hornuri mici, lustruite de timp şi vreme. În sus, bolta senină albea pe mijloc sub lumina soarelui văratic. În jos, deasupra cetinilor semeţe, norii groşi înfrăţiseră până dincolo de zare.
În slujba fiarelorPădurea brazilor tăcea sub apăsarea vremii. Răcoarea din lăuntrul ei fugise şerpeşte prin pâlniile pământului crăpat, lăsând în urmă adierea uscată a suhoveiului care, nu se ştie din ce pricină, rătăcise drumul spre Podişul Moldovei. În liniştea amiezii, pasul omului răsuna înfundat pe aşternutul vechi al codrului. Urca egal: paf, paf, paf, în ritmul tobelor unei galere a văzduhului. La răstimpuri pasul amuţea, semn că omul îşi mai trăgea sufletul după truda suişului. Apoi pânza corăbiei se umfla iarăşi, împinsă de paşii vremelnici ai omului prin nemărginirea pământului. Teodor Arnăutu vâslea monoton din picioare, în ritmul muntenilor, pe cărarea repezită. Osteneala lui nu avea nimic din cea a vâslaşilor robi. De bunăvoie se înhămase la birul grijii sălbăticiunilor. Pe arşiţă şi viforniţă sălta din tihna nopţii ori dulceaţa zorilor să asculte, să afle zvonul culmilor şi şoapta codrului. Uneori liniştea muntelui îi desluşea semne întunecate. Atunci pleca în cercetare din vale-n creastă şi înapoi să-şi lămurească bănuielile. Se legase de vietăţile braniştei ca de nişte fraţi ai săi. Nu suferea să le împuţineze vreun tâlhar. Raniţa din spinare rămăsese jumătate cu bulgări de sare. Mai avea de hrănit două sărării pe faţa aceea de munte şi isprăvea treaba pornită din geana luminii. Dacă voia să-şi ţie ciutele şi cerbii, trebuia să facă locul prielnic: în tot anul să nu lipseaască sarea iar la vreme troienită hrănitorile să fie îndestulate cu nutreţ. Cât despre tulburarea pădurii, el nu ierta fierăstrăul ori drujba. Asta era regula de căpătâi:”Dacă vrei vânat drujba trebuie să tacă”. Avea în pădurea brazilor trei ciopoare de cerboaice cu viţei şi tauri tineri. Dar avea şi doi cerbi din cei mari, cu prăjini groase ca mâna, perlate împrejur cu stropi mari, brobonaţi, şi ramuri imense. Îi păstra doar pentru împerechere. Nu avea voie nimeni să-i vâneze, primise ordin de la Centru. Erau mândria şi una dintre pricinile neliniştilor sale.VisulCând raniţa fluturat goală şi ultimul bulgăre zăcea înfipt în cioata veche, seara se apropiase binişor. Paznicul Teodor Arnăutu se hotărâse să doarmă în pădure. Până la sat era cale lungă iar el era istovit. Din cetina de brad aşezată mai întâi una peste alta, apoi straturi- straturi în cruciş şi curmeziş a închipuit un pătucean sub cerul liber. Foaia de cort îi ţinea jumătate aşternut, jumătate învelitoare iar sub cap potrivise sacul. Rând pe rând păsările zilei îşi topeau glasurile în negura nopţii pornită dinspe văi spre pisc. Întunericul înalt se lăsase demult dar somnul nu se lipea de omul obosit trupeşte. Îi plăcea să rămână pe partea aceea a muntelui. Era ceva magic în pădurea brazilor. Liniştea ei nu îl înfiora. Mai degrabă îl învăluia cu o stare de bine, apoape materială. Era ca şi când o suflare uşoară îi da încredere şi speranţă. Acum gândul lui zbura în viitor. Ce va face el? Cum îşi va clădi un rost? Va reuşi să termine căsuţa din lemn cu două odăi şi bucătărioară, începută în marginea satului? Ridicase pereţii cu caznă mare şi se oprise. Bănuţi de acoperitoare nu mai erau. Anul ăsta nu, da la anu să mai ia împrumut? Cămătăria, pe domneşte dobânda, era un jaf, nu-i convenea! Erau întrebări care îl ţineau treaz de jumătate de an încoace. Dar avea credinţa că va izbuti. Cerul se limpezise de tot. Prin rariştea brazilor vedea imensitatea boltei înstelate. Vedea Ursa Mare cu Carul Mare. Din spatele lăzii carului, de la ultima stea în sus, privirea îi luneca la Steaua Polara, apoi mai departe pe Calea Laptelui şi mai departe vedea cleştii Scorpionului. De la o vreme zărea în adâncul cerului puzderie de stele mici, dintre care una era întâi cât vârful acului. Apoi cât bobul de mei şi tot creştea, mai mare şi mai mare şi mai mare, până a căpătat imensitatea lunii. Celelalte stele au pălit. Cerul nopţii a fost mistuit de lumina corpului gigantic, care acum se apropia ameţitor. Când a fost aproape să-l lovească o lumină orbitoare a deschis o punte între ei. Clipea ritmic neştiind ce să facă. Nu-i era teamă, doar că nu putea mişca nicicum. Trupul îi amorţise însă vedea în toate părţile.Din afundul luminii apăruseră doi ochi de fiară. Privirea pădurarului, albastră ca cerul, făcea sforţări neomeneşti să desprindă contururi. Treptat, sălbăticiunea se apropia de el. Era un lup alb magnific, fără nimic fioros în el: blana, mai imaculată decât lumina în sine, vălurea destins sub puterea muşchilor. Gâtul, scurt şi gros, sprijinea un cap sculptat, ca al unui prinţ. Ochii de jad s-au înfipt în privirea pădurarului. L-au privit, senin, preţ de o clipă, destul să-i pătrundă cele mai depărate ascunzişuri ale sufletului. Lupul alb a mârâit infundat ca o avertizare. Parcă i-ar fi spus că se află pe calea cea bună dar să aibă grijă! Apoi a făcut cale întoarsă dispărând încet-încet, odată cu steaua gigantică. Pădurarul se ridicase înfrigurat din aşternut. Afară zorile alungau întunecimile de pe creastă spre vale pentru a le fereca acolo, lăsând loc unei alte zi.IspitaPe Ilie Firezeanu îl cunoscuse acum un an. Cumpărase de la gaterul lui nişte dulapi pentru despărţiturile casei. Înalt şi spătos, cu păr lung negru, lăsat inele pe spate, negustorul era un om arţăgos şi fudul. Îi plăcea să-şi facă gusturile şi pentru asta nu se uita la bani. Toamna trecută venise cu hârtie peste Arnăutu să vâneze un căprior de selecţie. Făcuseră treaba repede că zona era bogată iar Firezeanu un trăgător bun. Îi plătise paznicului o sumă frumuşică drept mulţumire, deşi nu trebuia. De atunci îl tot ademenea pe bietul om să-l lase să dea într-unul din cerbii ăi mari. Măi omule, îţi plătesc bani peşin, ba te ajut şi la casă. Uită-te şi tu vine iarna, dacă nu-i pui acoperiş, lemnu’ ud îngheaţă până la primăvară şi crapă, stăruia el. Păi, sălbăticiunea-i sălbăticiune. Ce poţi tu să faci? Într-o zi n-o mai găseşti şi gata. A plecat!, îi strecura la ureche cum să dea socoteală mărimilor de la Centru. Paznicul nu voia, însă negustorul avea dreptate: după ploile de toamnă, lemnul ud va plesni sub muşcătura gerului. Munca lui de până acum se duce de râpă. Grea încercare pentru un singur om, gândea paznicul. Apoi, la iarnă, după ninsoare mare şi îngheţ, dau lupii sigur. O să alerge ciopoarele până la istovire să-şi ia tainul de carne. Că aşa-i legea fiarelor: trăieşte care-i mai tare. Într-o imprejurare ca asta pot cădea şi cerbii cei mari, socotea el. Încet, încet Teodor Arnăutu aluneca spre îmbierile Firezeanului. La un pahar de rachiu au cumpănit cum să facă. Dacă aşteptau vremea nunţilor cerbeşti nu era bine: sporeau şi inspecţiile stăpânirii. Cel mai bine era acum, când căldura domolea drumurile mai marilor.OsândaEra a şasea zi a lunii august. Amandoi oamenii urcau spre Vârful Toaca. Pe faţa aceea a muntelui, în jnepenişurile de la poalele vârfului, avea sălaş unul dintre cerbii uriaşi. Teodor Arnăutu îl ştia acolo de vreo doi ani. Cu ocolişuri nenumărate, ascultând zgomotele nopţii şi decurcând glasul păsărilor dimineţii, au ajuns într-un limpeziş de unde puteau urmări sosirea cerbului. În faptul dimineţii a apărut: maiestuos, cu guler întunecat imens aşezat peste trupul impunător. Pe nări ieşeau aburi calzi. Adulmeca depărtările. Coarnele splendide spintecau aerul dimineţii provocând un inamic imaginar. Firezeanu a slobozit sec un foc. Ecoul plesniturii fusese înghiţit de văzdul senin. Animalul a rămas împietrit câteva clipe apoi s-a prăbuşit. Au decis să-i ia doar capul cu coarnele. Leşul îl vor lăsa pradă fiarelor şi păsărilor. Cu precizie doctoricească Arnăutu a desprins capul de trunchi cu securea. Pune mâna Firezene să tragem trunchiul în râpă, să nu-l găsească cineva, îndemna paznicul. Cum se opinteau ei în trupul descăpăţânat s-a petrecut un lucru grozav. Din afundul plămânilor începuse a ieşi un boncănit prelung, jalnic şi cavernos. Auuuuuu…, uuuuu…., uuuu, din ce în ce mai stins. S-au tras de-o parte făcându-şi semnul crucii. Când au ridicat privirile spre Vârful Tocii, umbra stâncii desfăcuse un drum nesfârşit către văzduh. Era întunecat cu marginile albe. În zarea lui, apăruseră ochii pe care Teodor Arnăutu îi mai văzuse odată. Acum jadul lor ardeau ca focul viu. Lupul alb gonea spre ai, neînduplecat. Trupul uriaş părea de două ori mai mare sub blana zbîrlită cumplit. Apoi a dezvelit pumnalele dinţilor de cremene. A dat un urlet grozav şi a muşcat cu flăcări albastre. În nimicnicia lor, oamenii îşi plecaseră capetele în ţărână. Văzdul se crăpase iar lupul alb, ocrotitorul lighioanelor, osândea trufia şi lăcomia omenească. La sfârşit, când drumul dintre cer şi pământ s-a închis, Firezeanu era un moşneag cu părul alb iar albastrul ochilor paznicului se scursese odată cu Calea cerului.Autor: Mihai Toader
