Din cuprinsul articolului
”Ma cheama Gu… M-am nascut intr-un final de noiembrie nins, intr-o sura din curtea unei cabane de vacanta de la munte… Mama mea, ratacind departe de asezari omenesti,sau, poate, adusa in padure si abandonata acolo,fara posibilitate de intoarcere, tocmai pentru ca ramasese gestanta, m-a fatat pe mine si pe fratiorul meu,care insa nu a supravietuit. Era frig, mama s-a adapostit cat de bine a putut, dar nu avea hrana, ci doar zapada pe care o lingea in lipsa apei… Nimeni nu stie cat timp a stat asa, pana intr-o zi cand ingrijitorul cabanei a trecut pe acolo si ne-a gasit. Milos, barbatul si-a impartit merindea cu mama, ne-a incropit un culcus din fan si o piele de oaie, l-a ingropat pe fratele meu si a inceput sa urce pe munte la doua- trei zile pentru a-i aduce mamei hrana. Eu am fost puternic si cresteam pe zi ce trecea, mama avea hrana, deci si lapte, asa ca primele 5-6 saptamani din viata mea am fost un pui fericit, atat cat se putea. Dar nu a tinut mult… Intr-o zi de mijloc de decembrie, mama mea nu s-a mai intors in culcusul nostru din sura. Mi-era frig si foame… Plangeam… Dar ea nu a mai venit… Nu stiu cat timp am stat asa, singur si disperat,deshidratat si inghetat… Cand omul cel bun a venit din nou sa ne hraneasca, caci incepusem si eu sa gust din mancarea mamei, m-a gasit aproape mort… N-am stiut sa-i spun ca mama nu mai e cu mine, dar el a inteles si a cautat-o… Mama murise in padure, unde ii placea sa se plimbe, pentru ca fusese prinsa intr-o capcana pusa de braconieri. A ingropat-o si pe ea… Ramasesem al nimanui. Si pentru ca omul cel bun nu ma putea lua la el, a decis sa nu ma lase sa ma chinui si sa ma omoare… Asa gandesc oamenii simpli, buni la suflet, dar pentru care un pui de caine al nimanui nu inseamna nimic… A vrut sa ma puna intr-un sac si sa ma ingroape si pe mine… de viu… Printr-o minune, tocmai atunci a trecut pe acolo o doamna iubitoare de natura si de animale, care venise si ea sa-si verifice casuta de vacanta aflata nu departe. Cand omul cel bun i-a spus ce vrea sa faca cu mine, ea nu a ezitat: si-a scos fularul gros de lana, m-a invelit bine si m-a luat cu ea in marele oras. Mi-era frica si tremuram, caci totul era atat de nou si infricosator. Scapasem de la moarte, dar aventura mea nu se sfarsise inca… Doamna era in varsta si nu mai avusese niciun animalut, asa ca nu se descurca cu mine, eram prea mic si nu stiam cum se traieste la bloc.A incercat sa-mi gaseasca un alt stapan, a dat multe telefoane, insa nimeni nu ma vroia, nimeni nu avea nevoie de un catel atat de mic. Stateam intr-o cutie de carton si nu aveam voie sa ma plimb prin casa, iar noaptea doamna nu putea dormi pentru ca eu plangeam sa fiu bagat in seama si luat in brate… Totusi, m-am nascut sub o stea norocoasa… La limita rabdarii, doamna a sunat-o intr-o zi pe verisoara ei pentru un sfat si poate o solutie. Stia ca ea avusese caini din copilarie si s-a gandit ca o va indruma pe drumul cel bun. N-a gresit! Cand a auzit povestea mea, verisoara cea inimoasa a spus ca ma adopta ea, chiar daca mai avea acasa o catelusa in varsta si cu multe probleme de sanatate. N-a contat ca era la 100 km departare, a doua zi a sosit cu trenul, echipata cu tot ce trebuie ca sa-mi asigure o calatorie comoda… Cand m-a luat in brate, asa murdarel si urat mirositor cum eram, m-am simtit dintr-o data in siguranta… A fost ca si cum, printr-un miracol, mama mea se intorsese la mine… Nu stiam eu prea multe, dar mica mea inima greu incercata si-a gasit linistea. De atunci au trecut mai bine de doi ani. Am crescut si m-am transformat intr-un catel frumos, inteligent si care isi iubeste familia cu tot devotamentul din lume! Am cea mai buna si iubitoare mama adoptiva si fiecare zi impreuna ne face fericiti… Sunt educat, ascultator si cea mai mare placere a mea este sa ma joc in parc cu alti semeni de-ai mei, dar si cu parintii lor adoptivi. In adancul sufletului meu stiu ca viata mea s-a aflat intr-o mare cumpana candva, pentru ca ma simt in deplina siguranta si linistit doar atunci cand sunt cu cea care mi-a daruit familia de care aveam nevoie… Serile, mai ales, sunt minunate: nu mai am nevoie de nimic atunci cand pot adormi, oftand fericit, cu capul in poala mamei adoptive si mana ei blanda odihnindu-se intre urechile mele… Atunci visez munti inalti, zapada si paduri dese… Dar nu imi mai e frica…”Galerie foto cu Gu:
Aceasta scrisoare a fost trimisa de cititoarea noastra IZABELLA BITAY, care ne-a intrat la suflet cu aceasta poveste! Felicitari!
