Dr. Alexandra Mladin
„Când am aflat de acel copil de doar patru ani, mi-am propus să nu mă mai implic. Am evitat să mă uit la ştiri. Am ocolit toate discuţiile de genul ăsta. Până într-o dimineaţă când am deschis o reţea de socializare şi prima imagine era un câine, un maidanez mort, cu tot felul de injurii adăugate sub poză.Atunci am început să mă documentez. Au apărut tot felul de acuzaţii şi de poveşti… Că au existat fonduri enorme pentru castrări, dar care nu s-au folosit, că ONG-urile sunt doar de faţadă, că cei din afară nu vor să mai adopte animale de la noi din ţara…Am simţit instant un gust amar… Mi-am adus aminte de vremea când eram studentă şi visam să schimb lumea. Împreună cu nişte colegi am decis să facem rost de nişte fonduri suplimentare şi încet, încet să punem bazele unei fundaţii. Bun! Toate bune şi frumoase în visul nostru, pentru că realitatea era ceva diferit. Ne-am lovit de o grămadă de bariere, referitoare la autorizaţii, terenuri, construcţii pe ternurile respective şi tot aşa, deşi strânsesem o mână de sponsori care doreau să schimbe ceva în ţara asta, am fost forţaţi să ne lăsăm păgubaşi în momentul în care ni s-a sugerat clasică şpagă! Era vorba de o sumă “modică”, de 100 de milioane de lei vechi.Dezamăgită pe moment, m-am lăsat demoralizată, dar timpul a trecut şi am decis să încercăm, totuşi, să schimbăm până la urmă ceva… Aşa că, din nou, o mână de oameni ne-am pus pe castrat şi tratat tot ce am găsit în zona Băneasa. Am avut ocazia să lucrez în teritoriul acela circa trei ani, timp în care cred că am sterilizat şi îngrijit peste 300 de animale: câini, pisici, arici, bufniţe, şopârle… Orice animăluţ găsit de copii, de prin ferma în care lucrăm. Am sterilizat tot ce am prins prin curte, indiferent că erau masculi sau femele. Şi poate am fi reuşit să schimbăm ceva, doar că luptăm cu morile de vânt. De ce? Pentru că oricâte animale castrăm noi, în fiecare vineri se ştia: O dubă de hingheri se oprea în via de lângă sediu şi deşerta câte o maşină de căţei. Unul din câinii mei obişnuia să dea o raită pe acolo şi să mai vina cu câte o căţeluşă! Şi uite aşa… Era o poveste fără sfârşit.Să vă mai spun şi de cazurile semnalate de vecini – şi verificate de mine – că în zonă unde locuiesc erau două căţeluşe crotaliate care aveau pui?! Oare când sunt crotaliate, nu înseamnă că ar trebui să fie castrate iniţial?Am văzut foarte multe lucruri urâte – şi când zic urâte, înseamnă de fapt, oribile, de neînchipuit! Câini cu gâtul tăiat, pisici cu ochii arşi, câini arşi cu acid de baterie, câini tăiaţi cu cuţitul pe spate, maidanezi legaţi de stâlpi şi bătuţi până leşinau sub o baltă de sânge. Şi nimeni nu a luat nici o măsură!Aşa că permiteţi-mi să fiu dezamăgită de ce se întâmplă în ţara asta. Va bateţi cu pumnii în piept că aţi încercat toate soluţiile posible, voi cei care aveţi autoritate… Eu zic că vă înşelaţi, atât timp cât până şi în adăposturi câinii se mănâncă între ei de foame! Urât că s-a ajuns aici… Urât că nu punem mână de la mână să schimbăm ceva.Da! Sunt de acord! Câinii nu au ce căuta pe străzi… dar sunt sigură că există soluţii umane. Nu e nevoie să facem măcel!Cu toate acestea, motto-ul românilor a fost în ultima săptămână: “De ce să facem bine, când putem să facem rău!”
