Misterul domesticirii animalelor sălbatice. De ce nu au putut oamenii să îmblânzească toate necuvântătoarele

În urmă cu aproximativ 11.000 de ani, oamenii și-au dat seama că există un loc mai bun pentru unele animale decât celălalt capăt al unei sulițe. Am început să le convingem să vină în așezările noastre, modelându-le treptat natura pentru a se potrivi mai bine nevoilor noastre de hrană, muncă și companie.

De-a lungul mileniilor, am încercat să domesticim multe specii. Dar numai câteva mai ales vaca, capra, oaia, găina, calul, porcul, câinele și pisica – s-au dovedit atât de utile încât și-au croit drum pe tot globul, prosperând aproape peste tot unde o fac oamenii.

Dar de ce doar aceste animale? De ce nu rinocerul, tigrul, zebra sau oricare dintre sutele de alte animale sălbatice aparent potrivite care nu au fost selectate și care, în consecință, au fost relegate la o parte tot mai mică din pământul și resursele Pământului?

Cele șase criterii pe care trebuie să le îndeplinească animalele domesticite

Potrivit fiziologului și geografului evoluționist Jared Diamond, în cartea sa aclamată „Guns, Germs and Steel” (Norton, 1997), există șase criterii pe care animalele trebuie să le îndeplinească pentru a fi domesticite. Multe specii se apropie, dar foarte puține se potrivesc.

În primul rând, animalele domestice nu pot fi pretențioase la mâncare, ele trebuie să fie capabile să găsească suficientă hrană în așezările umane și în jurul acestora pentru a supraviețui. Ierbivorele, cum ar fi vacile și oile, trebuie să fie capabile să se hrănească cu iarbă și să mănânce surplusul nostru de cereale.

Carnivorele, cum ar fi câinii și pisicile, trebuie să fie dispuse să se hrănească cu deșeuri și resturi umane, precum și cu paraziții pe care aceste bucățele îi atrag. În al doilea rând, merită luate în considerare doar animalele care ajung rapid la maturitate în raport cu durata de viață a omului.

 

Nu ne putem permite să pierdem prea mult timp hrănind și îngrijind un animal înainte ca acesta să crească suficient de mare pentru a fi pus la muncă sau sacrificat. Neîndeplinirea acestei cerințe a împiedicat elefanții să ajungă la o domesticire pe scară largă; ei pot fi îmblânziți și sunt buni muncitori, dar au nevoie de 15 ani pentru a ajunge la dimensiunea adultă.

În al treilea rând, speciile domestice trebuie să fie dispuse să se reproducă în captivitate. Creaturile care sunt teritoriale atunci când se înmulțesc, cum ar fi antilopele, nu pot fi ținute în incinte aglomerate. Și, deși egiptenii antici prețuiau gheparzii ca animale de companie, pisicile mari nu se înmulțesc fără ritualuri elaborate de curtare (inclusiv alergarea împreună pe distanțe lungi), astfel că nu au ajuns niciodată să fie domesticite.

În al patrulea rând, animalele domestice trebuie să fie docile prin natura lor. De exemplu, vaca și oaia sunt, în general, docile, dar bivolul african și bizonul american sunt imprevizibile și foarte periculoase pentru oameni, astfel că primele două specii au ajuns să fie domesticite pe scară largă, în timp ce a doua pereche nu.

Zebra face parte din familia cabalineor dar este mai agresivă decât calul

În mod similar, zebra, deși este înrudită îndeaproape cu calul, este de obicei mult mai agresivă, ceea ce poate explica de ce zebrele au fost domesticite doar în cazuri rare. (Unii biologi evoluționiști nu consideră că docilitatea este un criteriu al domesticirii, deoarece multe animale domestice provin din specii foarte agresive, cum ar fi câinele din lup).

În al cincilea rând, animalele domestice nu pot avea o tendință puternică de a intra în panică și de a fugi atunci când sunt speriate. Acest lucru exclude majoritatea speciilor de căprioare și gazele, care au un temperament fugar și un salt puternic care le permite să scape peste garduri înalte. Oile, deși sunt panicarde, au, de asemenea, un instinct de stol, care le face să stea aproape una de alta atunci când sunt nervoase. Acest lucru înseamnă că pot fi ținute în turmă.

În cele din urmă, cu excepția pisicii, toate animalele domestice majore se conformează unei ierarhii sociale dominate de o conducere puternică. Acest lucru ne-a permis să le modificăm cu ușurință astfel încât să le recunoaștem pe îngrijitorul lor uman ca lider de haită, informează livescience.com.