O după-amiază cu o pisică! ​Ai de gând să o hrăneşti sau să te joci?

Sunt nişte după-amieze de duminică leneşe ca o pisică mare şi grasă. Poate ai o mulţime de făcut, dar tu alegi să stai şi să nu faci nimic, pentru că pur şi simplu nu vezi vreun sens de face ceva. Dolce far niente. Te uiţi la pisica ta şi ea la tine. A deschis doar un ochi şi te scanează calculând raportul efort/răsplată. Nu vede nimic de mâncare în mâna ta sau cum că ai vrea să o distrezi cumva.​Ai de gând s-o hrăneşti sau să te joci? Nu? Atunci la ce bun să se dea jos de pe braţul fotoliului unde stă atât de confortabil?​Mda, pufăi tu şi stai cu mâna întinsă cerşind o iubire pentru care nu vrei să faci nimic. Dar şi ţie îţi este la fel de lene. Trebuie să faci o mulţime de lucruri, însă ele se topesc în soarele moale al unei după-amieze. Contururile reale par a se estompa. Toate priorităţile se mută în planul secundar. Şi acum ce facem? Filozofăm despre efort şi necesitate, dacă suntem condamnaţi la libertate, dacă apa, focul sau degetul opozabil ne sunt nevoi vitale? Neah…​Priveşti pisica cum stă tolănită pe braţul fotoliului. Picioarele-i se scurg, moi ca aluatul, iar capul face dulci curbe în rotunjimile lui perfecte. Câtă dreptate avea Leonardo da Vinci când spunea că “fiecare pisică e o capodoperă”. Aşa e. Pisica ne place pentru emoţia estetică.​Comparaţiile cu un câine sunt inutile şi nu duc la nimic. E ca şi cum ai compara pruna cu ananasul. O pisică trebuie să fie frumoasă şi atât. Nu trebuie “să facă frumos”.​Dacă insişti şi o pironeşti cu privirea strigând-o insistent, s-ar putea chiar să-ţi facă hatârul şi să vină la tine. Iar tu, prostit ca un moşneag de favorurile unei fetişcane, te strângi şi te faci mic ca să-i faci loc cât mai comod pe pieptul tău. Respiri cu jumătate din capacitatea toracică pentru a nu o deranja de la frământat. Nu-ţi face plăcere, căci e grea şi scoate ghearele când te masează, dar suporţi cu stoicism, fiindcă ai obţinut atenţia supremă. Încă două, trei frecări drăgăstoase cu obrajii de tine şi eşti în extaz. S-a milostivit şi te-a însemnat. Eşti al EI. Al stăpânei tale. Al celei pe care o slujeștii, îi dai de mâncare, o perii, îi cureţi litiera şi te bucuri ca un prost când te lasă să o mângâi sau să o scarpini.​Te gândeşti iar la câte ai de făcut şi cât timp ai pierdut. Te uiţi la pisică. Merge tacticos şi elegant către un colţ cu soare al camerei. Se încovoaie în arc şi apoi se destinde. Are spinarea de elastic. Se tolanește pe jos în plin soare şi se spală. N-are apăsări, n-are probleme, n-are termene, n-are credite, nu are grija zilei de mâine, nu îi este nici măcar foame, ci doar poftă. De ce? Pentru că ea este specia cea mai evoluată din lanţul trofic. Este pisica urbană. E deasupra omului urban, care este sclavul ei.​Te hotărăşti să ieşi din starea de reverie şi lene. Te ridici şi faci doi paşi spre uşa bucătăriei ca să-ţi faci un ceai. Ei bine, da. Pisica e lipită de tine. E umbra ta, e una cu gamba ta. E prima în bucătărie, sfredelind cu ochii dulapul unde sunt păstrate conservele. Printre miorlăituri îţi spune cât eşti tu de frumos, deştept şi de minunat stăpân. Picioarele tale s-au făcut cu un strat de blană de câte ori s-a frecat de ele.​Deschizi conserva. E sunetul pe care-l iubeşte cel mai mult. Clac!… şi s-a deschis avalanşa aromelor.”- Oare ce-mi dă? Somon, anchois, surimi, creveţi… Sper să nu fie banalul ton…”Mănâncă cu ochii închişi de plăcere. Apoi pleacă cu coadă pe sus ca un semn de întrebare. Un semn de întrebare cu punct.​Tu rămâi în mijlocul bucătăriei singur şi nu mai ai chef să-ţi faci nici măcar un ceai. Te duci după ea şi o priveşti cum se spală după masă. Nici măcar nu te mai bagă în seama. Îşi netezeşte conştiincioasă firele de par rebele. Apoi adoarme. O scarpini sub bărbie şi ea toarce şi se lasă cu capul pe mâna ta, că să te însemne din nou şi să te facă al ei.​Eşti fericit. Şi te gândeşti că poate n-ai „pierdut” timpul, ci că poate l-ai câştigat. Că ţi s-au scurs nişte minute frumoase prin sânge, prin suflet, prin viaţă. Şi apoi cine ne poate socoti pierderile sau câştigurile? Cine e atât de bun contabil al vieţii noastre? Dacă-l aflaţi, rogu-vă să-l trimiteţi să-mi întocmească fişa fiscală şi balanţa pe anul în curs. Până atunci, las pisica să dea cu laba în talerele balanţei. O ştii ea mai bine. Pisicile ştiu întotdeauna mai bine, este povestea relatată de Candice Dragotă, cea care a pus bazele Asociației SofistiCAT.Animal Zoo recomandă:Marea PISICĂREALĂ de PRIMĂVARĂ-SofistiCAT, în 1-2 aprilie, la Romexpo!​