„O masă enormă de carne înarmată cu dinți”: Cum și-au câștigat orcile reputația de „ucigașe

În prezent, interesul pentru orci este în creștere, în urma atacurilor asupra unor ambarcațiuni în largul coastelor Spaniei și Portugaliei și a atacului unei perechi de orci mâncătoare de ficat asupra marilor rechini albi în largul Africii de Sud.

Biologul și cercetătorul de balene Hanne Strager explorează relația noastră cu unul dintre cei mai mari prădători ai oceanelor. Autoarea analizează primele descrieri scrise ale orcilor – și modul în care primii naturaliști s-au luptat să definească aceste animale inteligente și mortale.

Primele informații despre balenele ucigașe

În afară de sculpturile în stâncă, care, desigur, se califică, de asemenea, ca un fel de descriere, datorăm prima descriere scrisă a balenelor ucigașe lui Pliniu cel Bătrân, care a trăit în secolul I d.Hr. Pliniu a fost un ofițer sârguincios și harnic al Imperiului Roman, care, în timpul liber, a căutat să adune și să prezinte toate cunoștințele din lume în opera sa magnum „Naturalis Historia” (Istoria naturală).

„Naturalis Historia” nu este totuși scurtă. Cea a lui Pliniu cuprinde nu mai puțin de 37 de volume. Balenele ucigașe apar în volumul nouă, „Istoria naturală a peștilor”. Aici, Pliniu dedică un întreg capitol balenelor, care la acea vreme erau clasificate ca pești.

Aceasta nu a fost o greșeală atât de gravă pe cât pare, în ciuda faptului că Pliniu și alții înaintea lui știau foarte bine că balenele erau mamifere care își alăptau puii din glandele de lapte, respirau aerul cu ajutorul plămânilor și nu al branhiilor și aveau membre anterioare în loc de înotătoare.

Acesta este un lucru pe care îl învățaseră, probabil, din studierea balenelor și delfinilor morți găsiți pe țărm. Faptul că erau creaturi marine care trăiau în apă a fost factorul determinant. locul lor era alături de pești. Dar erau totuși suficient de diferiți pentru ca Pliniu să le acorde un capitol propriu, separat de ceilalți pești.

Mamifere marine în mitologia greacă

Pliniu povestește că balenele mari căutau adăpost în golfuri izolate pentru a-și naște puii și apoi adaugă:

„Acest fapt, însă, este cunoscut de orca, un animal care este deosebit de ostil balenei și a cărui formă nu poate fi descrisă în mod adecvat decât ca o masă enormă de carne înarmată cu dinți”.

Pliniu afirmă că balenele disperate știu foarte bine că singura lor resursă este să își ia zborul în largul mării și să se răspândească pe întreaga suprafață a oceanului; pe de altă parte, orcile fac tot ce le stă în putință pentru a le întâmpina în zbor, se aruncă în calea lor și le ucid, fie că le închid într-un pasaj îngust, fie că le împing pe un banc de nisip, fie că le zdrobesc de stânci.

Pliniu nu descrie în detaliu cum arătau balenele ucigașe și este posibil ca el însuși să nu le fi văzut niciodată, ci să se bazeze pe descrierile marinarilor și ale altora care le-au întâlnit.Descrierea de către Pliniu a balenelor ucigașe ca fiind monstruoase a fost o imagine care avea să se agațe de ele timp de secole. Comportamentul balenei ucigașe atunci când vânează o pradă mai mare a fost remarcat și într-o altă carte antică.

Undeva între anii 1250 și 1260, regele norvegian Håkon Håkonsson a comandat o carte cu instrucțiuni pentru fiii săi despre regatul său și despre cum să îl conducă, un fel de introducere părintească în ceea ce înseamnă să fii rege.

Balenele au fost categorisite prima oară ca pești

Cartea se numește „Oglinda regelui” (Kongespeilet) și include informații detaliate despre cele mai îndepărtate zone ale regatului său, inclusiv Islanda și Groenlanda, cunoștințe utile pentru ca descendenții lui Håkon să își impună suveranitatea pe un tărâm atât de vast. Animalele din mare beneficiază de o atenție deosebită, iar cartea cuprinde cunoștințe variate și detaliate despre multe specii de balene.

Pentru un popor de marinari precum norvegienii, aceste informații erau vitale.Balenele ucigașe sunt prezentate pentru apetitul lor gurmand:

„Mai există un alt fel de balene numite grampus, care nu cresc mai mult de doisprezece elani și au dinți proporționali cu mărimea lor, foarte asemănători cu cei ai câinilor. De asemenea, sunt la fel de vorace pentru alte balene, așa cum sunt câinii pentru alte animale. Se adună în stoluri și atacă balenele mari, iar, atunci când una mare este prinsă singură, se îngrijorează și o mușcă până când cedează.”

La fel ca Pliniu, autorul „Oglinzii regelui” a considerat toate balenele, inclusiv balenele ucigașe, ca fiind pești și au continuat să fie clasificate ca pești pentru o bună bucată de timp.

Atunci când renumitul taxonomist și istoric al naturii Linnaeus a decis să numească toate organismele vii din lume, a enumerat balenele și peștii – cel puțin în primul său tratat din 1746. El a fost, de asemenea, primul care a dat balenelor ucigașe un nume științific.

Orca înseamnă în latină lumea subterană

Le-a numit Orcinus orca, păstrând numele orca, care exista cel puțin de pe vremea lui Pliniu, și adăugând Orcinus, care în latină înseamnă „aparținând lumii subterane”.

Semnificația cuvântului orca este puțin obscură, dar este posibil să fie derivat din orcus, care înseamnă „lumea de jos”. Alții cred că provine din cuvântul latin orca pentru „butoi” sau „butoi”, referindu-se la forma corpului unei balene.

Când Linnaeus a publicat cea de-a zecea ediție a „Systema Naturae”, a luat o decizie rapidă și a mutat toate balenele și delfinii, inclusiv balenele ucigașe, pentru a fi grupate cu celelalte mamifere și nu cu peștii. El a plasat balenele ucigașe în familia delfinilor (Delphinus), alături de balenele pilot, delfinii cu botul mare și delfinii comuni, potrivit Livescience.com.

Taxonomiștii moderni, care au studiat atât anatomia, cât și genetica acestei familii diverse, sunt de acord cu Linnaeus în această privință; balenele ucigașe sunt, în esență, delfini foarte mari. Populația locală din zonele cu orci, precum și marinarii și balenierii, cunoșteau bineînțeles aceste animale și aveau o multitudine de nume pentru ele, cum ar fi pește negru în Canada, spekkhogger în Norvegia și ardlursak în Groenlanda, dar istoricii naturali au continuat să se lupte cu modul de identificare și caracterizare a balenelor ucigașe, în ciuda eforturilor lui Linnaeus.

Balene ucigașe erau descrise uneori ca fiind negre și galbene

Diferența mare de mărime dintre înotătoarele dorsale ale masculilor și femelelor, de exemplu, a fost o sursă de confuzie.Existau două specii diferite sau una singură? Iar numeroasele rapoarte diferite privind coloritul i-au lăsat, de asemenea, perplecși pe istoricii naturali care erau atât de dornici să atribuie fiecărei specii un spațiu desemnat în ordinea vieții.

Uneori, balenele ucigașe erau albe și negre, în timp ce alteori erau descrise ca fiind negre și galbene sau cu colorații violete pe flancuri. Confuzia a fost, fără îndoială, agravată de descrierile făcute de animale moarte, deoarece culoarea unei balene se schimbă rapid după moarte, pe măsură ce se instalează descompunerea.

O mare parte din această incertitudine a dispărut atunci când zoologul danez Daniel Eschricht a efectuat o autopsie pe o balenă ucigașă moartă în 1861. După disecție, el a scris o descriere detaliată care a clarificat majoritatea ambiguităților. Însă raportul său a devenit celebru dintr-un motiv foarte diferit și a contribuit la susținerea reputației de balene ucigașe însetate de sânge.

El a susținut că în stomacul balenei moarte a găsit rămășițele a nu mai puțin de 13 foci și 14 marsuini. Observațiile sale sunt încă citate în întreaga lume și continuă să ridice semne de întrebare. Ar putea fi adevărat raportul său sau a exagerat în mod nebunesc?