Povestirea „O vânătoare de fazani” e scrisă de jurnalistul Mihai Toader.
Speram să vă facă plăcere sa parcurgeti această lectură deosebită.
Ţârâia de sus vreme mohorâtă peste câmpurile dezgolite dintre Lisa şi Dunăre. Coceniştile ştirbe ameninţau norii cu vârfuri boante de tulpini uscate. Pădurea de tuleie mărunte, crescute pe obrazul opac al tarlalelor, alterna cu pârloage de costrei şi stufărişuri ca un preludiu la faşiile protectoare de plop american din marginea fluviului. Zarea dinspre miazănoapte pierea încet după vâna unui cumulus prevestitor de rele. Maestrul şi învăţăcelulSingurele fiinţe omeneşti din tot câmpul acela, Nicu Panaite şi unchi-său, Stelică, mărunţeau depărtările şi desurile în căutarea unor păsări ipotetice. Cu flintele cumpănite în mâini, cei doi “citeau” urmele zburătoarelor întipărite în pământul moale.-Asta-i de potârniche, lămurea unchiul Stelică nepotului său călcăturile din lut. Vezi, seamănă cu cea de fazan da’ nu e la fel! Are tot trei degete, mijlociul e mai lung şi cele din părţi niţel mai scurte, dar în întregu’ ei e mai mică. Uite la astălaltă: este leită cu prima dar şi mai mică: e de prepeliţă!- Păi pitpalacii pleacă de la noi pe lună plină în septembrie, încerca vânătorul cel tânăr să-şi arate priceperea. Ce să caute urma asta proaspătă la sfârşit de octombrie?- Aşa-i, văz că deprinzi repede rânduiala păsărilor, dar să şti că unele rămân la noi: se rup de stoluri şi iernează aici, dar nu ajung în primăvară, îngheaţă şi mor, lămurea unchiul prezenţa urmei.Corr-coc, corr-coc-coc a explodat liniştea câmpului de glasul speriat al fazanului care s-a ridicat brusc în zbor dintr-o spinărie de porumbe vineţii. Baaauuu-buumm au urmat imediat două focuri de armă, amplificate în cutia de rezonanţă a fâşiei de plopi, iar pasărea s-a prăbuşit în miriştea tristă.- Hei, nepoate, frumoasă lovitură ai mai dat! A căzut pachet! Şi ce iute te-ai dovedit! Brava Nicuşor tată, acu” hai s-o cătăm în ierbărie. Lauda uncheşului era o exagerare: lovitura fusese pe lângă ţintă dar omul ştia că mai tânărul său tovarăş trebuia încurajat. Neîncrezător, Nicuşor îşi cerceta mentorul:- Serios zici, chiar eu am doborât-o sau dumneata?- Da’ cum nu? Chiar tu! Eu am ochit prost şi snopul de alice s-a dus pe dedesupt. Mă cam lasă ochii, ce vrei?, rezuma bătânul minciuna nevinovată, întorcînd faţa să ascundă zâmbetul pişicher.Iepurele ca ispităMergeau de vreo patru ceasuri. Învăţăcelul încerca să stea drept, dar de la o vreme păşea de două ori într-un loc. Trăgea cu coada ochiului la unchi-său, îl vedea tot verde, parcă plutea prin costrei aşa de uşor îi era pasul. Ar fi vrut să-şi mai tragă suflarea, însă bătrânul îndemna cu privirea şi nu era chip de răgaz. Un soi de nemulţumire se înfiripa în el. Adică, cum? El să care vânatul de parcă ar fi fost ultimul gonac? Doar unchi-său îl poftise la vânătoare să se destindă, nu să crape în câmp, sfârşit de puteri. Gândurile se rostogoleau cu repeziciune de la supărare la revoltă, când dintr-un păiş, zdup, sărise un iepure speriindu-l. După secunda de buimăceală vânătorul săltase puşca la ochi, luase urecheatul în cătare şi apăsase cu nădejde trăgaciul, mai să-l îndrepte. Şi nimic, fierul era înţepenit. Nicuşor uitase piedica pusă! Dăduse să despiedice arma, dar mâna grea a moşului se lasase peste tolba şi mai grea.-Şezi binişor cârlane! Ia să-mi spui tu mie la ce avem noi hârtie azi, îl întrebase cu asprime unchiul Stelică.-Păi la fazani, moşule!-Şi ce caţi să pui puşca pe iepure când şti că nu am venit la iepuri?-Moşule, uită-te şi dumneata, nu e nici ţipenie în jur, cine să vadă dacă luăm şoşoiul ăla? Şi apoi nu sărăceşte asociaţia dintr-un iepure mai puţin!-Băiete, băiete! I-a deshamă şi şezi colea, lângă mine. Văz că truda îţi înmoaie oasele dar îţi întunecă şi judecata! Tu crezi că dacă nu te vede nimeni când bagi în traistă vânat de furat eşti priceput şi cîştigat? Proastă socoteală! Mai întâi vânatul trebuie respectat şi cinstit. Ai auzit vreodată vaierul iepurelui schilodit? Pesemne că nu, altfel nu ai fi ridicat puşca. Trudit cum eşti ai fi dat focul orbeşte şi sigur l-ai fi rănit. Apoi nu se împuşcă după cum îl taie capul pe fiecare. Şi daca te împinge păcatul să vânezi pe furate, ţine minte cârlane, ăl mai mare judecător este făptuitorul însuşi. Adică omul din tine îţi va picura în minte fapta ce-ai făcut. Nu-ţi îngreuna inima fără rost. Şi încă ceva, dacă iei viaţa sălbăticiunilor fă-o cinstit. Ele cu fuga, mirosul şi auzul iar tu cu puşca, pe zi şi pe jos.Ruşinat, Panaite cel tânăr rodea un fir de coada pisicii cu ochii în pământ Mâine veti găsi pe www.animalzoo.ro o nouă poveste impresionantă! Nu o rataţi!
