Opaiţul cu seu de bursuc fumega sleit pe policioara din trunchi de brad. În bordeiul mocănesc, căptuşit cu blănuri de oaie, mirosul de zer acrit se amesteca cu damful fierturii de „gheara lupului”, iarba din care baciul Simion facuse leac pentru rănile tovaraşului sau mai tânar. Aşa cum nevoile îl invăţaseră, baciul întinsese zema groasă, arămie, de-a lungul urmei de brâncă. Ionuţ gemuse încet, strângând între dinţi un retevei de corn. Umărul nu era zdrobit, fiara nu atinsese osul dar sfâşiase carnea până în dreptul cotului. Moşul oprise sângerarea cu frunze de pătlagină iar pentru fierbinteală îi dăduse rănitului o înghiţitură de zamă de poame. După atâtea cazne şi oblojeli, ciobanul cel tânăr căzuse în somn adânc. Un cerb hăcuitÎnţelesul acestei întâmplări porneşte în urmă cu două luni, ba chiar cu vreo trei luni, la mijlocul lui gustar, când în căldarea munţilor Sucevei demonii cerului dezlegaseră stihiile. În acea zi, de Sânta Marie, dinspre apa Prutului se ridicase nor vineţiu, drept ca un perete, până-n slava cerului. Când soarele a pierit brusc, bătranii de pe Obcina Feredeului au cazut în genunchi zicând cu spaimă că vârcolacii l-au înghiţit şi de-acuma vine sfârşitul. Vreme de câteva ceasuri nu se mai ştiuse de a fost zi ori noapte. Curgeau puhoaiele de pe spinările munţilor în sute de cascade tragând după ele hălci de pământ şi mii de trunchiuri de toate neamurile. Prăpăd a fost. Vaile s-au umplut cu grohotişuri venite de sus şi pâraiele şi-au schimbat cursurile. Faţa codrului, sluţită dupa furtuna năprasnică, a băgat groaza în sălbăticiuni. Cărările fiarelor se încurcaseră aşa de rău că animalele au umblat bezmetice o vreme. Cam în acel timp, când pădurarii se mirau de năuceala lighioanelor, s-a mai petrecut un fapt: ursacii tineri dimpreună cu cei mai bătrâni s-au retras din locul de-i zice Sadău, aflat la hotar cu Ucraina. Chiar daca acolo aveau întinsură mare şi hrană bogată ei au trecut creasta oploşindu-se înspre Fundu Moldovei, mânaţi parcă de spaima unei vedenii. Apoi, tot la Sadău, înainte de nunţile cerbilor, într-o surpătură de bolovani şi doborâturi de vânt, paznicul de vânătoare Cheorghe Avganţi a desluşit semn de luptă crâncenă. Ţinând urmele încleştării s-a lamurit: un cerb fusese hăcuit, din dânsul rămânând doar oasele. Cine să fi facut isprava, se întreba în barbă omul pădurii. Tot cercetând pământul reavăn, Gheorghe a zărit tiparul urmei. Ucigaşul fusese urs. Dar ce urs! În cin’şpe ani de serviciu nu văzuse aşa namilă. Pecetea tălpoaielor imense, cu gheare întoarse ca pumnalele tătăraşti, era afundată d-un lat de palmă. Pasul era larg şi sigur ca de stăpân. După cercetare amănunţită, paznicul a hotărât: ursul bătea la cinci sute de ocale şi era unul de temut. Reuşise să mursece un cerb dintrei cei de frunte. De unde apăruse tâlharul? Că doar cunoştea până la una ce fel de lifte umblau în pădurile păzite de el.Faţă-n faţăCoborâtul oilor pornise mai devreme anul acela. În munte rămăsese doar strunga baciului Simion cu două sute de mioare, trei câini şi un singur ajutor: Ionuţ.Puţin după Naşterea Maicii Domnului, care fusese la opt septembrie, la numărătoare moşul a găsit două mioare mai puţin. Împreună cu Ionuţ au cercetat împrejurimile. Zăvozii nu dăduseră glas iar oile lipsă parcă intraseră în pământ. Urme de sălbăticiune nu se vedeau şi nici lăsături de sânge. S-au speriat tare ciobanii. Ce să facă? Să strângă boclucurile şi să plece la iernat sau să rămână până i-o mâna vremea rea. Au rămas mai mult de gura uncheşului Simion. Peste o săptămână întâmplarea s-a repetat, turma a mai pierdut o ţurcană. Moşul a rămas încurcat în borta mocănească. Cu clopul pe spate, pipăind zările şi boarea pădurii i-a zis lui Ionuţ: apoi nu-i lucru curat şi pentru lămurire vom pune pânde. În noaptea aista veghez eu până la primul cântat apoi te-oi trezi. Opt nopţi încheiate au stat de strajă fără să afle răspuns la întrebările nepuse. Pe la stână trecuse şi paznicul Avganţi care ţinea urma unui urs nemaivazut de voinic, zicea el. „Cu lighioana asta nu-i lucru curat. Este vicleană cum n-am mai întâlnit. Calcă numai pe pământul tare să nu lase urme şi are darul nălucii : zăvodul nu-l latră, vita nu-l simte ‘, zicea vânătorul. „E cât un bivol şi are o pată albă din dreapta gâtului până la subsuară”, mai lamurise omul. Apoi, la două seri pe când Ionuţ era în pază, i s-a năzărit o umbră pe argintul poienii. Se apropia cu fereală de gardul strungii. Vântul sufla dinspre pădure aducand boarea codrului dar şi miasmă de mortăciune. Ciobanaşului îi bătea inima în piept să se spargă. Nu vedea lămurit. Umbra sărise îngrăditura strungii, ca pe nimica, însă nici câinii şi nici oile nu au simţit-o. Parcă plutea. S-a târât voinicelul, cu băgare de seama, până unde dispăruse năluca. Apoi, dintr-o dată se trezise faţă-n faţă cu tâlharul. Namila sărise pârleazul înapoi fără opinteală. Într-o parte ţinea o ţurcană răpusă iar cu brânca cealaltă a lovit scurt. Ionuţ a apucat să vadă pata albă de pe gâtul lighioanei şi cum din două salturi se pierdea în pădure, apoi se prăvălise fără grai. Se trezise când baciul Simion îl ducea pe braţe spre colibă, cu sângele şiroindu-i pe sub cămaşă. NălucaZăcuse o săptămână, făcuse fierbinţeală dar rana nu prinsese puroi. Leacurile moşului Simion ostoiseră durerea şi grăbeau vindecarea. În stungă lucrurile nu mergeau la fel de bine. Ursul mai prădase înca patru mioare. Venea ca strigoiul, pe neauzite, ochea prada, îi rupea şira spinării, o apuca cu brânca şi dispărea cu ea în desimea codrului. Apoi tâlharul se tăvălea îndelung în maruntaiele bietelor animale până pierdea mirosul de sălbăticiune. Aşa se face că zăvozii stânei nu-l simţeau niciodată şi nici oile nu se fereau când se apropia.Cumpăna aceea l-a pornit pe Baci la vale, la iernat. Înainte a trimis veste despre cele întâmplate paznicului Avganţi iar acesta a „luat hârtie” de la şefii cei mari pentru vânarea ursului nărăvit. Soarta liftei era pecetluită: va pieri de glonţ.A pus vânătorul nade din carne de cal în două locuri şi a aşteptat. Nopţi de-a rândul a pândit, sub cerul înstelat ori negru tăciune de nu-ţi vedeai nici mâna ridicată în faţa ochilor, dar dihania n-a mai apărut.Cam pe la începutul lui noiembrie paznicul a văzut mişcare la nadă. Ursul înşfăcase o halcă de carne. Vremea nu îl vârâse la bârlog iar el umbla smintit după hrană. Cum prădăciuni nu mai putea face pentru că Baciul Simion desfăcuse stâna mânca acum din hoit. Pe urma de sângeŞi-a luat vânătorul cojoc gros mocănesc, merinde pe câteva zile şi l-a aşteptat. A venit într-o seară tocmai când se pusese o vântoasă de frângea vârfurile brazilor. Avganţi la zărit în amurg cum amuşina în toate părţile. Era viclean şi mătăhălos iar muşchii făceau blana să-i joace în ape. S-a propiat cu fereală. Nu s-a dus de-a dreptul la nadă. Deodată se pornise a pufni nemulţumit: prinsese în nări miros străin. Când s-a rotit a goană, paznicul a şi pălit cu puşca. S-a cutremurat tâlharul preţ de-o clipă dar apoi a rupt-o la fugă aruncâd pietre în urmă. Înciudat, vânătorul şi-a aprins o „iarba dracului” şi cu pălărioara pe-o cioată s-a socotit dacă lovise au ba sălbăticiunea. La ziuă a cercetat iarba în cercuri din ce in ce mai largi, pană ce a aflat: pe o tufă de horşt ursul lăsase sânge negru, semn că era atins greu. A scociorât toată ziua omul, ajungând după urma de sânge tocmai la Sadău. De acolo semnele traversau două fire de apă până la Ulna, la graniţa cu Ucraina. La frontieră paznicul s-a oprit: ursul rănit trecuse la vecini. Atâta inimă amară îi făcuse fiara încât s-a hotărât să nu o lase. A adunat oameni tari, călări, şi pe poteci doar de ei ştiute au trecut dincolo.Tot după urmele lăsate au ţinut-o vânătorii trecând prin pădurile ucraineşti, pe la Seletin şi Poiana. Abia la Putila, în nişte râpi grozave de nici caii nu voiau să intre, au încloţit fiara. Slăbită şi rănită namila tot a dat să se repeadă. Doi dintre vânători au fulgerat deodată curmând prădăciunile ursului. Legată de cai, lighioana a fost adusă înapoi peste graniţă.La foc mocănesc, ciobanii, dimpreuna cu paznicul, au serbat sfârşitul ursului, poreclit de oieri „Pătatul” pentru ovalul alb pe care-l avea în preajma gâtului, dar şi pentru blestemăţiile pe care le facuse.Autor: Mihai Toader
