Poveste emoționantă. Era atât de slabă încât puii se vedeau prin pielea burţii!Meseria de veterinar e mai mult decât grea, obositoare. E foarte emoţionantă, e plină de întâmplări care îţi ating sufletul. Dr. Alexandra Mladin a povestit pentru Animal Zoo o întâmplare impresionantă, care ne face să vedem animalele aşa cum sunt ele: asemănătoare nouă. Dincolo de bariera limbajului, citiţi cât de multe poate exprima o căţeluşă bolnavă, care trebuie să-şi aducă pe lume puiuţii.„O zi agitată la cabinet. Am început cu operaţii de la prima ora, tratamente, vaccinări, deparazitări.«Prea multe animale bolnave », gândeam eu în timp ce scoteam perfuzia unui puiuţ de Rottweiler. L-am pupat înainte de plecare, i-am zis că mâine îl aştept la vizită.Epuizată, alunec pe un scaun, ronţăi la un covrig şi îmi aduc aminte de paharul mare de suc la care visam încă de dimineaţă… Cu muuultă gheaţă…Acum e momentul!, îmi spun. Mă îndrept spre frigider şi.. răsturnare de situaţie! Acum e momentul să mai tratăm ceva:Două fete intră grăbite în cabinet. Una din ele ţinea un prosop mare în braţe, prosop din care atârna efectiv un căţel. De la distanţă părea mort. Ochii erau inerţi, limbuţa atârna…– Vă rog mult să o ajutaţi! Nu ştim ce e cu ea!, spune una dintre fete şi aşează câinele pe masă.Nu avea reflex pupilar, nu îşi retrăgea limbuţa când o trăgeam uşor, mucoasele erau palide, timpul de reumplere capilare (se apasă cu degetul pe gingie şi se monitorizează în câte secunde îşi revine la culoarea normală) era inexistent. Temperatura: 39,9. O apăs uşor pe burtică şi geme. Clipeşte greu, de două ori…Mă uit cu atenţie pe termometru. Se observă coaguli mici de sânge. Încep să bănuiesc că este vorba de o coronaviroză. Îi explic fetei despre ce este vorba, în ce ar consta tratamentul, care sunt costurile. O sfătuiesc să vorbească şi cu părinţii şi să le explice situaţia. În momentul ăla, fata pleacă ochii în pământ şi am înţeles că nu e cazul să pun mai multe întrebări. Îmi spune că plăteşte ea tratamentul şi, cu mâinile tremurând, scoate dintrun săculeţ mai multe hârtii de un leu, monezi de 50 şi de 10 bani, şi începe să le numere. Mişcată de gestul ei, îi zic să păstreze banii.– Întoarce-te la 20.30 şi discutăm atunci!, i-am zis.Cum am rămas singură cu micuţa Daisy, îi fac un test de corona. Iese pozitiv. Pfff… Nu e bine deloc!Îi palpez din nou burtica şi, surpriză!, e şi gestantă! La cât este de slabă e nu mă aşteptam la asta. Gestaţia pare să fie destul de avansată. Daca palpezi cu atenţie, simţi picioruşele căţeluşilor!«Ce face eu cu tine, puiuţ?… »Am decis să tratez coronaviroza, deşi nu simţeam niciun puiuţ să mişte. M-am gândit că este mai important să opresc hemoragia şi s-o menţin pe o linie de plutire. I-am pus o perfuzie, i-am făcut antipiretice să îi scad puţin temperatura, un calmant pentru că gemea non-stop, antibiotic şi, bineînţeles, antihemoragice. După două ore de învârtit în jurul ei, starea generală se stabilizează. A închis ochişorii, şi-a retras libuţa, nu mai geme şi nu mai are nicio reacţie dacă o atingi pe burtică.Surpriza de proporţie a fost atunci când pregătea şeful meu aparatul de ecografie. Până să apucăm să punem sonda pe burtică, puiuţii au început să se mişte. Se vedeau valuri, valuri. Aveai senzaţia că poţi să vezi ba un botic, ba o lăbuţă. Dacă împingeai uşor cu degetele în zona respectivă, ei împingeau la rândul lor cu boticul. Este prima dată în cei opt ani de când lucrez, când simt ceva de genul ăsta! Ni se făcuse pielea de găina!La ecografie, într-adevăr, am văzut câţiva năzdrăvani care se roteau de pe o parte pe alta, dar erau şi puiuţi inerţi. Păreau mulţi, dar şeful meu a hotărât să nu o mai chinuim ca să vedem sigur câţi sunt. Era clar… o parte erau vii, o parte erau morţi. Cea mai proastă parte era însă că, din cauza coronei, e imposibil să o operam. La cât este de slăbită şi subnutrită sigur nu are nicio şansă. Ar mai avea vreo două săptămâni până la fătare.După toată agitaţia din jurul ei, Daisy a decis să ne răsplătească: a dat de câteva ori din codiţă şi mi-a lins degetele.– Bravo, fată! E un început!Arăta aşa ciudat, tunsă scurt şi atât de slabă… Se vedea fiecare oscior.Toţi clieţii din ziua aia au mângâiat-o şi i-au şoptit cuvinte de încurajare.Pentru că avea nevoie de supraveghere peste noapte, am vorbit cu fata care a adus-o şi i-am explicat că o iau acasă. Abia atunci, când a plecat din nou ochii în pământ şi a început să plângă, am înţeles durerea ei.I-am spus să stea liniştită, că o s-o facem bine. Am stabilit de comun acord că în momentul în care se face bine îi găsim o familie. O să aibă nevoie de atenţie şi de îngrijiri speciale o perioadă mai mare de timp.Când am ajuns, am pus-o pe o paturică.-Hai, puiut, trebuie să te mişti puţin…Încerc să o ridic şi ea se lasă moale în mâinile mele. Dau o fugă până la bucătărie cu gândul să o păcălesc cu nişte cărniţă. Când mă întorc, şoc!, micuţa stătea în picioare şi dădea din coadă! Cu toate astea, mâncărica o refuză Am trecut din nou la perfuzii.A doua zi a dormit nonstop. Abia spre seară am reuşit să o conving să mănânce o bucăţică de cărniţă.Daisy a devenit umbra mea. Se ţinea non-stop după mine. Cât l-am plimbat pe Rolly, câinele meu, pitica s-a gândit să ne facă o surpriză. Deşi avea culcuşul ei, s-a instalat în litieră şi… A început fătarea!Am ajutat-o să scoată fiecare pui, l-am curăţat împreună. Era atât de disperată să îi tragă lânga ea…Deşi au fost şapte în total, doar doi au supravieţuit. Încă de când i-am văzut mi-am dat seama că au şanse minime. Erau insuficient dezvoltaţi şi mămica nu avea nici măcar o picătură de lapte. Degeaba îi lua cu boticul şi îi împingea spre burtica ei. Nu aveau ce să mănânce. Unul dintre cei doi a trăit doar câteva ore. Cel de-al doilea a acceptat destul de bine laptele praf.Părea că merge bine. Din păcate, rinichii lui nu erau funcţionali. S-a luptat să trăiască trei zile, dar într-un final a abandonat lupta…Următoarele două zile au fost grele pentru Daisy. Iar nu mânca, stătea tristă în culcuşul ei. De data asta nu avea nicio legătură cu boala de care suferise sau cu starea ei generală de slăbiciune. Boala de care suferea nu se putea trata cu injecţii sau perfuzii… Îi era dor de ei. Îi caută. Punea capul în palma mea şi ofta.Încetul cu încetul, cu multa atenţie şi mâgâiere, plus terapia cu un alt căţel, Daisy şi-a revenit. Acum vine lângă pat, pune o labuţă pe marginea lui şi aşteaptă să o ridici, să o răsfeţi. Se bucură de fiecare mângâiere pe care o primeşte.Uite aşa, la 7 luni, 4 kg de căţel a câştigat lupta cu o boala cruntă, a trecut peste pierderea puilor şi se recuperează fizic pe zi ce trece. Deja ochii ei nu mai sunt trişti, nu mai priveşte absentă, nu îşi mai ţine coada între picioare şi nu îşi mai fereşte capul atunci când vrei să o atingi. Acum, când se joacă, zici că râde cu toată faţa!”Sursă foto: arhivă
