Poveste reală! “Aşa, mă, îţi baţi câinele; bate-l mă, că merită, du-te de-l mai bate, să vedem ce face salvatorul necuvântătoarelor!”Într-o seară de toamna, când deja se întunecase, mergeam cu paşi grăbiţi spre casă, eram, deja, în întârziere şi ştiam că mama îmi va face observaţie.La parterul unui bloc pe lângă care trebuia să trec funcţiona o sala de biliard. Uşa era deschisă, se auzeau glasuri de bărbaţi al căror ficat părea îmbibat în alcool şi fumul gros al ţigărilor pe care le fumau ieşea în valuri în stradă, că o ceaţă toxică. Am vrut să ocoloesc, deşi pierdeam şi mai mult timp, dar am văzut un individ care lovea un câine – un câine lup superb – cu tacul de biliard. Oricine putea observă că bărbatul e beat… L-a lovit de câteva ori şi apoi a intrat în sala…Câinele a rămas afară, cu coadă strânsă între picioare, cu fața îndreptată spre uşa spaţiului în care intrase cel care l-a bătut. M-am apropiat de câine… M-a privit cu ochi mici, cu urechile lăsate şi capul l-a plecat imediat. Am întins mâna, să îi mângâi creştetul… M-a mârâit uşor, dar nu m-a mişcat. Mi-am continuat gestul şi tremurul câinelui a încetat se lasă mângâiat; s-a aşezat pe asfaltul rece şi umed. Când să plec cu inima strânsă am văzut în apropiere nişte ochelari pentru vedere de calitate, categoric, şi în mod sigur necesari celui care i-a pierdut şi care nu puteau fi decât ai celui care a bătut câinele. Primul impuls a fost să zdrobesc ramele sub talpă groasă a ghetei, dar m-am răzgândit. Am luat ochelarii şi am intrat în sala plină de fum şi de indivizi care mai mult se certau decât jucau biliard. O clipă au amuţit, văzându-mă, dar şi eu am înţepenit, în prag.- Aceşti ochelari cred că sunt ai dumneavoastră, mă adresez celui pe care nu îl puteam confunda;Îşi pipăie automat buzunarul de la cămaşă şi zice:- Da-i încoa’! Unde măta i-ai găsit?- Acolo unde aţi bătut câinele cu tacul…Mai multe glasuri, îngroşate, au mârâit dezaprobator la cuvintele mele, dar majoritatea chiuiau: “Aşa, mă, îţi baţi câinele; bate-l mă, că merită, du-te de-l mai bate, să vedem ce face salvatorul necuvântătoarelor!”- Îl bat cât vreau şi când vreau! mi se adreseză proprietarul câinelui. E campion, are trei medalii… Face numai ce zic eu…- Tocmai pentru că e campion ar trebui să nu îl mai bateţi, îndrăznesc, de parcă vorbea gură fără mine.- Hai, marş de-aici că-ţi dau şi ţie vreo două cu tacul…M-am retras din calea beţivului, dar el m-a urmat afară, ameninţător. Dar n-a ridicat tacul la mine, ci l-a câinele care şedea unde îl lăsasem… Câinele s-a ghemuit, scâncind, ştia ce îl aşteaptă, dar mi-am interpus braţul între tac şi câine. Nervos, individul a tăbărât pe mine. Câţiva dintre cei care asistau la scenă amuzându-se şi-au dat seama că amicul lor a cam scăpat de sub control şi au sărit să intervină, strigând la el să înceteze…Dar până să intervină fizic câinele a sărit de la locul lui şi şi-a încleştat colţii în braţul celui care-i era stăpân.Individul urlă… dar câinele smucea din braţ. Cineva a chemat ambulanţă şi poliţia… Până să ajungă aceştia m-am apropiat de câine şi l-am mângâiat, mi-a aruncat o privire crudă, cu ochi injectaţi, dar am continuat să îl mângâi, până când braţul stăpânului, la prima vedere grav afectat, a fost eliberat.Au venit poliţiştii şi au luat declaraţii. Medicul nu l-a convins pe individul rănit să meargă la spital. Unul dintre poliţişti s-a oferit să mă conducă acasă, pentru a fi sigur că beţivul nu va dori să se răzbune…Câinele lup nu mai răspundea comenzilor primite de la stăpân şi se apropia de mine din ce în ce mai mult, arătându-şi colţii când bărbatul dorea să-i pună lesa…- Nu prea vrea să vină cu dumneavoastră – zice un poliţist.- Să-l ia naiba! Că tot e bătrân şi o să ajungă să mănânce de pomană… Ia-l naibii de-aici! Na! Îmi aruncă spre fațălesă confecţionată din zale groase… Marş de-aici acum!Priveam la poliţist şi el la mine. Amicii beţivului îmi ziceau să iau câinele şi să plec. Am plecat, şi cu voia poliţistului – care m-a chemat la secţie a două zi…Fără lesă, câinele m-a urmat până acasă… unde mai aveam o căţeluşa – altă rasă – şi care l-a primit cu bucurie (era o căţeluşa foarte prietenoasă). Au dormit amândoi în acelaşi culcuş…Am fost la secţia de poilitie – nu am făcut plângere împotriva agresiunii – şi am mers împreună cu un poliţist la adresa beţivului. Ne-a deschis o femeie pe al cărui chip greutăţile vieţii se citeau uşor. Dintr-o camera au năvălit doi copilaşi desculţi, îmbrăcaţi în trening – păreau să aibă între 3 şi 5 ani.- L-a adus pe Nino? A venit Nino? strigau pocind uşor cuvintele.- Nu, i-a temperat mama. Nino nu mai vine, aşa-i? îl întreabă pe poliţist.- Doar dacă nu v-a mai fi bătut, zice acesta. Îmi puteţi garanta această?- Nu… şopteşte femeia. Ne loveşte şi pe noi, uneori… când intervenim pentru a nu-l mai bate pe Nino…- Mami, dar îl vrem pe Nino…- Şi eu îl vreau, dar cum…? Ştiţi cum e tată când e supărat…- Plecăm la bunica şi îl lăsăm singur aici…- Da, cred că aşa vom face…Nino a locuit şase luni la un crescător de câini, care este şi dresor. L-am vizitat cât de des am putut şi mereu m-a primit dând din coadă de bucurie. Apoi, Nino s-a mutat cu cei doi copii şi mama lor. N-a mai concurat niciodată, dar a fost iubit iar el şi-ar fi dat bucuros viaţă pentru cei care l-au scăpat de bătăile crâncene şi zilnice… M-a recunosct ani la rând… Acum e mort, s-a dus lângă căţeluşa mea.Pe nimeni nu mai interesează acum ce face primul proprietar al câinelui lup… Dar alt câine nu mai are, pentru că alcoolul i-a erodat nu doar creierul, ci şi viaţă.Povestea a fost publicată pe diana-kundalini.blogspot.ro.
