Mă numesc Negruţa. Nu mai vreau să-mi amintesc de timpul când am fost bătută, alungată şi înfometată. Vreau să uit acea perioadă tristă din viaţa mea. Vreau să păstrez în memorie doar întâmplările în care viaţa mea s-a schimbat radical. Era o dimineaţă frumoasă, dar rece, de început de primăvară.Eram rănită grav la o lăbuţă, tăiată pe burtică şi tremuram adăpostită sub un tufiş într-un parc pe unde trecea multă lume fără să-mi dea atenţie. Îmi amintesc că am început să plâng. Oamenii plâng cu lacrimi, noi căţeii plângem cu sufletul. Oare de ce oamenii nu înţeleg că şi noi avem suflet şi ne doare când suntem bătuţi şi izgoniţi, că suferim de foame şi frig? Deodată, în fața tufișului unde mă adăposteam, s-au oprit două doamne care-și plimbau doi câini.Aceștia, curioși, s-au apropiat de mine dând din codițe. Am privit în ochii lor și puteam lesne citi fericirea de a avea un stăpân. În ochii mei nu se putea citi decât deznădejdea. Apoi, cele două doamne au dispărut, ca să revină după un timp, să mă ia în braţe şi să mă ducă în casa lor. Eram flămândă şi înfrigurată. După ce mi-au pansat lăbuţa şi rana de la burtică, mi-au dat să beau lăptic cald. Mi-era cald şi bine. Am adormit. Mai târziu, mult mai târziu, m-am trezit pe masa de operație a unui medic veterinar și care deja îmi operase lăbuța bolnavă. Încet îmi reveneam, simţind căldura şi dragostea celor două doamne faţă de mine. Nu trebuie să vă mai spun că în tot acest timp povestea mea însoţită de o fotografie circula pe internet în speranţa că cineva mă va adopta. După un timp, în care foarte mulţi oameni de suflet se ofereau să mă adopte (şi din provincie, ba chiar din străinătate) am avut norocul să mă adopte o familie cu o casă mare şi cu o curte unde alerg toată ziua,unde sunt iubită şi răsfăţată deşi mai fac şi prostioare. Aş dori ca acest noroc să-l aibă toţi căţeii din lume şi să-şi găsească stăpâni iubitori ca ai mei şi pe care îi iubesc cu recunoştiinţă şi devotament.Trimisă de Jules Cohn