Ziua ursuluiBiserica era plină ochi. Slujea părintele Arcadie Bistriţeanu cu glas înalt şi braţele deschise în dreptul uşilor diaconeşti. Drept credincioşii sătucului de pe Valea Savului ascultatu cu pioşenie cuvintele păstorului lor. Era zi mare: intrarea în Postul Sfintei Marii, iar femeile şi bărbaţii se pregăteau să ţină curăţenie trupească şi abţinere de dulce. La sfârşitul slujbei sătenii cufundau ulcelele în vasul cu agheasmă. Apa sfinţită era dusă acasă de fiecare, ţinută o zi, apoi stropită peste grădini şi vite pentru belşug şi împotriva fiarelor.Îndulcirea sălbăticiunilorOamenii satului de munte, blajini şi muncitori, se îngăduiau cu toate lucrurile firii: cu arşiţa verii, cu muşcătura gerului, cu dobitoacele dar şi cu sălbăticiunile pădurii. Din vremuri vechi ei cunoşteau că în anii cu prisos de roadă în livezi şi grădini, coboară urşii din sihăstrii să-şi ia tainul de hrană. Să le ajungă pân’ la primăvară. De nu mâncau de-ajuns, namilele nu intrau la bârlog şi stricau multe vite. De aceea, la începutul celei de-a opta luni din calendar, oamenii ţineau sărbătoare de împăcare cu ursul, numită Ziua Ursului. În anul ăla, după sfânta slujbă, toată suflarea satului luase drumul marginii unde se încingea petrecerea. Aşezat pe o buturugă de arin din Poiana Largă, starostele praznicului, Nechifor Albu, dădea semnul de începere, lovind o talangă cu bâta de lemn. Apşoara Chişirigului tresărea printe bolovani la auzul chiotelor slobozite de flăcăi. Înveşmântaţi în chip de urs se apucau la trântă dreaptă şi se lăsau doar când potrivnicul se dădea răpus. Fetele de măritat, gătite în port, stăteau ciopor cu mâinile la gură râzând din orişice. Aşteptau biruitorul, care părea a fi, ca şi anul trecut, Tudorel Comănaşu. Pentru acela ele pregătiseră frăguţe dulci înşirate pe fire de iarba vântului. Cât îşi mai trăgeau sufletul, feciorii ospătau din bucatele aduse de gospodine. Pentru îmbunarea ursului, bărbaţii lăsau pe firul Chişirigului bucăţele de carne zicând: Na, ursule, na! Du-te şi nu mai veni! Pădurarul Gheorghe Marin era singura faţă înăcrită de acolo. Bă, oamenilor, astea-s prostii! Păi cum să îndulceşti tu, bă, fiara pădurii? Doar cu fieru’ puşcii, zicea el, râzând mătăhălos şi cu arătătorul scobind fundul urechii. Cam la a doua tinereţe, Gheorghe luase de nevastă, în primăvară, pe Angelica lu’ Busuioc, un spic de fată, cu ochi senini de albăstrea şi părul tăciune. Alde tac-su o dăduse împotriva ei. Ea îl avea drag pe Tudorel a lu’ Comănaşu, fecior vesel, voinic şi chipeş, care juca şi cânta din frunză de se minuna satul. Acum ce să mai facă: tot oftau unul după altul dar nu mai era chip de întoarcere. Cărări încurcateNelu Busuioc o măritase pe fii-sa de amărât ce era. Lucra cu ziua pe la oameni şi câştiga cât să-şi ţină casa de azi pe mâine. Tot avutul lui se rezuma la două sfori de pământ însămânţate an de an cu cartofi, o vacă costelivă şi zece găini de ouă. Ţinuse sfat cu nevastă-sa înainte să se învoiască cu pădurarul: dacă dăm fata, Gheorghe îmi dă de lucru la pădure tot anu’, o să avem cotă de lemne şi un grăsun de Crăciun. Înţelegerea era gata: spicul de gâu se mutase în casa bărbatului unde mă-sa, baba Gherghina, zdrahoancă, cu un neg drept în frunte şi iubitoare de “agheasmă”, veghea cu ochi de vultur la averea băiatului. Se întreba satul cum de un om cu o simbrie mică aginisise lucruri atât de mari. El avea cheia de la forestieră, el închidea, el deschidea. Din lemnul taiat fără hârtii avea şi el parte, dar asta e altă poveste. A plâns Angelica până nu a mai avut lacrimi, era tristă şi abătută ca o zi de toamnă târzie. Se mai văzuse în vreo două rânduri cu Tudorel, sus într-o poiană la observator, unde Gheorghe nădea un urs dar avea şi fân de cosit. Vorbele erau prea puţine pentru preaplinul inimilor lor. A rămas să mai aştepte, să nu fugă din sat anul ăla, şi, cine ştie, poate s-o îndura Dumnezeu şi de ei! Într-un târziu a aflat bărbată-su că al lui Comănaşu ţine calea nevesti-si, dar n-a băgat în seamă. Cum să îndrăznească un calic ca Tudorel să ridice ochii. Prostii! Totuşi, într-un rând a apucat-o stâns de coate pe nevasta-sa şi a tras-o spre el. Auzi, fa? De ce te uiţi tu, fa, cu ochii ăştia albi la mine? Şi i-a dat drumul fără să aştepte răspuns. Baba Gherghina parcă prepuia şi ea ceva. Incepuse să o vorbească pe la vecine. Într-un rând, fata văzuse cum soacă-sa coboară în pivniţă, încalecă pe jumătate butoiaşul cu rachiu, scoate cepul şi lasă să alunece un ţoi legat cu sforicică de lână răsucită. Pleop, pleop, pleop, pleop se umplea măsura în vasul de lemn. Baba trăgea sfoara şi scotea sticluţa plină ochi, pe care o sorbea pe loc. Ehei, şi apoi să te ţi cleveteală: Angelica e puturoasă, n-a fost învăţată cu greul, că a venit la masa întinsă şi câte alte scorneli.
Vânătoare cu mărimileDupă sărbătoarea ursului, pădurarul a dat chemare către gonaci. Peste două zile aveau vânătoare la mistreţ cu mărimile de la oraş. Nu-şi făcea griji, era văzut bine. Anul trecut primise ordin să facă ce-o şti, să trimită o piele de urs că e “obligăţie” la Bucureşti. Şi s-a descurcat! Găsise în nişte funduri bârlogul unei ursoaice. A pândit, când i-a venit bine a intrat şi a împuşcat-o. Numai că avea şi un pui. L-a împuşcat şi pe acela, dar înainte apucase să-i vadă rotundul ochilor inocenţi. Vânătoarea cu mai marii a început când s-a luminat. Dădeau gură gonacii de răsunau văile şi culmile. Gheorghe, între ei, ţinea dreaptă linia de goană. Pusese un flanc avansat şi cel dinspre culme retras ca jivinele să treacă muchia, unde aşteptau standurile de trăgători. La a treia goană, după ce puştile sloboziseră toată ziua canonade, Gheorghe a zărit mişcare într-o încâlcitură de molidiş. Cum niciunul dintre gonaci nu voia să vadă ce-i, a intrat el cu arma. Desul era atât de aspru încît abia putea mişca. Dintr-o lature a auzit un mârâit-pufnit. Ursu, băăăăă!, a apucat să zică şi namila l-a şi croit cu dosul brâncii. Apoi s-a prăbuşit. Aproape de el se afla Tudorel Comănaşu. Flăcăul nu a stat pe gînduri. Doar cu ghioaga în mâini s-a repezit asupra fiarei. Surprinsă de îndrăzneală, l-a lăsat pe paznic înfruntându-l pe noul venit. Pălea omul cel tânăr ca în stâncă. Degeaba, ursul se tot rotea sprinten iar la urmă l-a răsturnat pe flăcău. Cu gheara i-a zdrelit un umăr şi o mână. N-a apucat să-l sfâşie de tot că au sărit ceilalţi gonaci.Ultima privire
Gheorghe pădurarul îşi revenise pe de-a întregul de la întâmplarea aceea. Nevastă-sa, în schimb, căzuse la pat. Vestea că flăcăul lui Comănaşu fusese zdrobit de urs o sleise de puteri. Atunci a ghicit Gheorghe ce simţire adâncă duce în ea Angelica, jumătatea lui. A ţinut sfat cu mă-sa, Gherghina, şi amândoi au hotărât să-i scurteze cărările, să n-o scape din ochi până s-o da pe brazdă. La o vreme, femeia începuse a umbla. Primul gând a fost să îl vadă pe Tudorel. Într-o dimineaţă de septembrie baba dormea dusă cu fusul şi ghemul în poală, după două ţoiuri de “agheasmă”. Fără să zăbovească, fata a plecat bezmetică prin sat până în poarta băiatului. La găsit întins pe patul îngust, slăbit şi încercănat dar spre vindecare. Bucurie mare pe cei doi să se revadă! Pe la prânz, Gherghina şi-a venit în simţiri. Din prima clipă a ştiut că fata plecase. Dar unde? A dat în bobi, a stins cărbuni în apă neîncepută: semnele arătau că fata era cu băiatul într-o poiană. Aha, poiana de la observator cum zice lumea! Gheorghe, nevastă-ta e cu Tudorel în poiana unde ai cosit fânul astă vară, i-a spus baba fiului de cum intrase pe uşă. O ceaţă s-a lăsat pe ochii pădurarului. Cu mişcări aspre a descuiat lada, a luat arma şi a pornit în fugă spre observator. În poiană era linişte deplină. S-a tras la adăpostul unei tufe de sânger. Năduşit, a lăsat arma de-o parte să-şi scoată surtucul. Era în genunchi, cu capul gol, aşa l-a surprins ursul. A răcnit fiara o dată de a îngheţat sângele-n vinele omului. Gheorghe se înmuiase ca o cârpă. Îi vedea buza de jos, ţuguiată şi vineţie, cum se zbătea spasmodic. Şi-a lipit botul de faţa pădurarului. Ochii ursului aminteau de cei ai puiului ucis acum un an. Atât a mai putut vedea. Cu o lovitură de brâncă, namila i-a frânt junghietura gâtului apoi s-a ridicat pe labele dindărăt urlând bezmetic în cele patru zări. În acea zi fusese ziua ursului!Autor: Mihai Toader
