Turbarea sau rabia este o boala infectioasa grava, care se transmite de la animal la animal sau de la animal la om, avand intotdeauna, dupa declansare si suferinte cumplite, un sfarsit fatal.Potrivit resvistei Asociatiei Generale a Vanatorilor si Pescarilor Sportivi (AGVPS), turbarea a fost cunoscuta din antichitate la caine, fiind considerata o infectie a nervilor (Democrit), cu posibilitate de transmitere doar intre animale (Aristotel). Mult mai tarziu, romanii Celsus, Aurelian si Galian au descris turbarea la om si au inteles modul de transmitere – prin muscatura, de la animale. De aici si modul empiric de tratare a ranilor produse de muscatura animalelor, prin arderea acestor rani cu substante caustice sau cu fierul rosu, precum si mentinerea lor deschisa.In sec. XVIII au fost elaborate primele reglementari pentru prevenirea si combaterea turbarii, referitoare in principal la circulatia cainilor, care au contribuit la reducerea, intr-o mare masura, a numarului de decese datorare acestei boli. Dupa inca un secol, mai exact in anul 1880, Pasteur a reusit sa izoleze virusul canin si sa obtina o tulpina modificata a acestuia, care i-a permis prepararea primului vaccin antirabic, dar numai pentru animale. Tot Pasteur si tot in Franta a efectuat, cu succes, si prima vaccinare antirabica la om, in 1885. La noi in tara, tratamentul antirabic a fost introdus aproape imediat, in 1888, de catre Victor Babes, care si-a adus propria contributie la diagnosticarea de laborator a bolii si la perfectionarea vaccinarii impotriva acesteia, fiind primul care a indicat folosirea serului imun in prevenirea bolii. In privinta diagnosticarii bolii, a descris cu claritate modificarile ce au loc in diverse organe si in creier si primul care a pus in evidenta micile formatiuni rotunde sau ovale din celulele nervoase mari ale creierului, numite incluzii rabice, caracteristice turbarii. Aria de raspandire a bolii cuprindea, pana de curand, tot globul, de la Ecuator pana la poli. In prezent, aceasta arie s-a redus foarte mult, deoarece s-a reusit sa fie eradicata din multe zone ale lumii. Totusi, in Europa boala se mai intalneste sporadic, in special la vulpe, in Africa si Orientul Apropiat la caine, sacal si lup, in Asia, turbarea transmisa de caine este cea mai frecventa, iar in America de Nord si Sud, si liliecii hematofagi si insectivori sunt vehiculatori directi, prin muscatura, si indirecti, prin aerosoli, ai bolii. In Romania, numarul cazurilor de turbare a fost ridicat doar pana in 1950, vectorii principali fiind considerati cainele si lupul. Frecventa cazurilor de turbare a scazut insa, datorita masurilor legislative adoptate, prin care s-a impus: impozitarea numarului supranumeric de caini detinuti, reglementarea circulatiei cu acestia, reducerea numarului de lupi si vaccinarea antirabica obligatorie a cainilor. Chiar daca masurile precizate au condus la scaderea evidenta a cazurilor de turbare la caine si om, acestea au ramas frecvente inca o perioada de timp, la vulpe, bursuc si pisica. De la aceste specii salbatice, boala a continuat sa se transmita la ierbivorele salbatice si la ovinele si bovinele domestice, precum si la om in mod exceptional. Raspandirea bolii a involuat in timp, fiind restransa, in 1989, la doar cateva focare, bine delimitate pe teritoriul tarii. Turbarea este produsa de un virus in forma de glont de revolver, care traieste in interiorul celulelor nervoase infectate si nu poate fi observat decat la microscopul electronic. Virusul patrunde in organism prin plagi deschise, in special prin cele produse de muscatura, si migreaza de-a lungul nervilor pana in sistemul nervos central, unde se multiplica in interiorul celulelor nervoase mari si se raspandeste, ulterior, in tot organismul animalului infectat. Poate fi gasit, la animalele bolnave, in creier, saliva, mucoasa oculara si respiratorie, piele etc. Existenta virusului turbarii in saliva animalelor infectate are rolul principal in diseminarea bolii. Aceasta se gaseste deja in saliva cu 12 zile inainte de exteriorizarea bolii, apoi in cantitati din ce in ce mai mari, pana la sfarsitul, intotdeauna letal, al animalului bolnav. De aceea, calea cea mai frecventa de infectare cu virusul turbarii o reprezinta muscatura, cu plagi deschise. Gravitatea infectiei depinde de cantitatea de virus introdusa in plaga, de numarul si profunzimea plagilor, de localizarea acestora, de specie etc. Infectarea cu virusul turbarii se mai poate face si prin zgarieturi, produse de animale bolnave la care saliva a ajuns pe gheare, si prin contactul salivei infectate cu ranile deschise ale animalului receptor si atipic, in cazul contactului ranilor deschise cu creierul animalului bolnav, al consumului de carne cruda infectata de catre receptorii cu plagi in gura, al ajungerii salivei contaminate pe alimentele consumate de receptori cu plagi in cavitatea bucala etc. De retinut insa, in legatura cu transmiterea bolii este sensibilitatea virusului turbarii eliminat prin saliva care rezista cel mult 24 de ore in afara organismului viu. El este distrus de razele ultraviolete ale soarelui si de temperatura ridicata (la 60° C rezista 5 minute, iar la 70° C moare instantaneu). In cadavre si creier, virusul turbarii se poate mentine pana la 45 de zile, dar dezinfectantele curente il omoara in 5-10 minute. Mai trebuie retinut, in legatura cu transmiterea bolii, si faptul ca animalele carnivore pot fi considerate nu doar receptori si vehiculatori ai virusului, ci si agenti eficienti de asanare a lui, prin consumul fara urmari, al animalelor moarte infectate cu acesta. In concluzie, virusul turbarii nu pica „din cer”, ci se transmite de-a lungul unui lant epidemiologic, in majoritatea covarsitoare a cazurilor prin muscatura de la animalul bolnav la cel sanatos (receptor). Potrivit sursei citate mai sus, teoretic, toate animalele cu sange cald, mamifere si foarte rar pasari, pot face turbare. Chiar daca modul de manifestare a bolii difera de la specie la specie, in evolutia bolii se poate constata o perioada de incubatie, care dureaza in general intre 10 si 60 de zile, si o perioada de exteriorizare a bolii, care debuteaza prin tulburari grave de comportament, continua cu pareze si paralizii si se finalizeaza, fara exceptie, prin moarte. Schimbarile de comportament incep prin agitatie si schimbarea vocii, care devine ragusita. Dupa 1- 2 zile, animalul devine agresiv si ataca vietatile si chiar obiectele din jur. Animalele aflate in aceasta faza (prodromica) exprima furie sau groaza, au privirile fixe si inegalitati pupilare ori globii oculari in pozitii anormale. Dupa inca 1-3 zile, starea de excitatie lasa loc la pareze si paralizii progresive (faza paralitica), exteriorizate de regula prin pareza maxilarului inferior, deschiderea gurii, atarnarea limbii si scurgerea abundenta de saliva (infectata). In aceasta faza, animalul nu mai poate manca, bea apa sau musca. Urmeaza paralizia si, dupa 3-6 zile, moartea. Cum aratam deja, modul de exteriorizare a turbarii difera totusi de la specie la specie. Astfel: la caine, debutul bolii se caracterizeaza prin schimbarea caracterului, in sensul ca din docil, inainte de boala, devine agresiv, iar cel agresiv devine afectuos si bland; dupa 1-3 zile cu febra, cainele devine agresiv si ataca tot ce intalneste, isi pierde simtul de orientare, paraseste incinta sa si vagabondeaza; apoi mersul ii devine nesigur, ochii i se injecteaza, privirea ii devine tulbure si incep parezele si paraliziile, prin paralizia maxilarului inferior; la caine, spre deosebire de om, nu apare hidrofobia; de retinut ca, de regula, cainele turbat isi recunoaste stapanul si nu il musca; La pisica, turbarea se manifesta altfel: pisica bolnava se retrage in locuri linistite, la intuneric, dar in momentul in care este deranjata devine agresiva si ataca cu furie orice persoana intalnita, pe care o musca si o zgarie, producandu-i rani multiple; La erbivore, turbarea se manifesta prin fenomene de furie, urmate, in faza finala, de paralizii; La lup, ca la orice alt animal salbatic, se poate constata o lipsa evidenta de orientare, disparitia instinctului de conservare si agresivitate; patrunde in localitati, fara teama de om, si musca tot ce intalneste in cale, oameni si animale; muscaturile sale sunt extrem de grave, multiple si frecvent localizate in zona capului, ceea ce face ca tratamentul antirabic sa fie mai putin eficient in astfel de cazuri;La vulpe, tubarea prezinta unele particularitati; vulpea turbata patrunde in localitati, fara teama de oameni si caini, si musca, fara a evidentia agresivitate, atat omul cat si animalele; patrunde in grajduri si ramane pe langa animalele domestice, se lasa prinsa si mangaiata de copii, se joaca cu cainii care nu o ataca, dar, in mod imprevizibil, ii musca fara motiv; La urs, turbarea se exteriorizeaza printr-o forma de agitatie aparte, animalul rascolind furios solul si vegetatia din jur; are miscari dezordonate si rostogoliri laterale caracteristice; isi pierde prudenta fata de om si-l poate ataca naprasnic cand il vede; la fel se comporta si la vederea altor animale; LA OM, turbarea se constata foarte rar, fiindca omul pare a fi mai rezistent la infectie; nu toti oamenii infectati cu virusul turbarii fac boala; spre sfarsitul perioadei de incubatie, care dureaza la om de la doua saptamani pana la cateva luni sau chiar un an, bolnavii devin nelinistiti, au somnul agitat, acuza dureri la locul muscaturii, isi pierd pofta de mancare si devin febrili; uneori devin excesiv de melancolici; la locul muscaturii, cicatricea se inroseste, iar bolnavul simte furnicaturi, caldura, arsuri si/sau dureri ce iradiaza; dupa cateva zile, boala se manifesta printr-o acuitate evidenta a simturilor, tulburari de respiratie si, caracteristic, hidrofobie; bolnavul se simte mai bine la intuneric si in liniste absoluta; ochii ii devin lucitori, injectati si pupilele dilatate; bolnavul face spasme faringiene dureroase la simpla vedere a apei si incepe sa aiba tulburari vizuale si auditive, care-i genereaza halucinatii; prezinta crize respiratorii la cel mai mic curent de aer; bolnavul vorbeste mult si repede, cu voce schimbata; in timp apar si crize de furie, precum si tendinta de a fugi de acasa si de a lovi persoanele din jur; salivatia ii devine tot mai bogata si temperatura corpului creste in continuare; intre crize este perfect constient si terorizat de iminenta mortii; bolnavul poate sa moara in timpul unei crize sau boala sa evolueze treptat, spre pareze, paralizii, coma si moarte. De retinut ca nu toate cazurile de turbare succint prezentate, au formele tipice de exteriorizare descrise. Cadavrele animalelor moarte de turbare au blana murdara, imbacsita cu resturi vegetale si pamant, si parul incalcit, lipsit de luciu. In cavitatea bucala, de obicei deschisa, pot fi vazute leziuni diverse, ca de altfel si pe bot si frunte. Trufa nasului este uscata si foarte aspra. La disectie se observa, in primul rand, culoarea foarte inchisa a carnii si organele interne puternic congestionate. Sangele este slab coagulat si de culoare negricioasa, iar in stomacul animalelor moarte de turbare sunt gasite frecvent corpuri straine (carpe, bucati de lemn, pietre etc.). Fiind o boala extrem de periculoasa, turbarea trebuie suspicionata oricand sunt constatate schimbari comportamentale si modificari anatomopatologice ale animalelor, precum cele descrise mai sus. Confirmarea bolii se face insa prin analize de laborator, pe creierul si glandele salivare ale animalelor suspicionate de boala.