Mai multe specii de caracatita au fost observate in natura imitand alte specii de animale, prin schimbarea culorii, dar, fara indoiala, cea mai impresionanta caracatita imitatoare este Thaumoctopus mimicus, avand un comportament unic, potrivit Agerpres care citeaza Guinness World Records.
Thaumoctopus mimicus a fost descoperita abia pe la mijlocul anilor ’90, cu toate ca are o distributie extrem de larga fiind observata in largul Indoneziei, Noii Guinee, Filipinelor, Maleziei, dar si in alte zone indo-pacifice, precum Marea Rosie.Aceasta specie marina – nu doar ca are abilitatea de a-si schimba culoarea pentru a se confunda cu mediul sau, dar mai ales se poate transforma astfel incat sa capete infatisarea unor animale periculoase sau necomestibile, pentru a scapa de pradatorii sai. Potrivit studiilor, aceasta specie extraordinara poate imita cu succes o multitudine de creaturi ale oceanelor, precum: serpi de mare, sepii, meduze, anemone, castraveti de mare, anghile, crabul fantoma, crevetele cu mantie etc.https://www.youtube.com/watch?v=j46B11GgV_8Dintre acestea, cea mai spectaculoasa deghizare este aceea in care caracatita ia forma sarpelui de mare. Caracatita mim se ingroapa in nisip lasand la suprafata doar doua tentacule, pe care le onduleaza sinuos.Modificarea totala si aproape instantanee a culorii se realizeaza datorita existentei in derma a unor celule pigmentare specializate, numite cromatofori. Acestea sunt inconjurate de fibre musculare, asezate radial, a caror contractie dilata celula si astfel densitatea granulelor de pigment se micsoreaza. Celula revine la starea ei initiala prin contractia sacului pigmentar. Cromatoforii sunt asezati pe mai multe straturi, iar pigmentii lor au culori diverse – galben, portocaliu, rosu, castaniu sau negru, cantitatea acestora depinzand de varsta animalului, se arata pe site-ul www.crap.ro. Mai exista si alte mecanisme care asigura schimbarea culorii, de pilda celule care refracta lumina (iridiofori) sau care o disperseaza (leucofori), si apar ca pete albe.Interactiunea tuturor acestor elemente realizeaza varietatea desenelor din pielea cefalopodelor, dar ele nu depind numai de factorii cromatici, ci si de postura animalelor. Corpul lor se poate acoperi cu pete deschise sau intunecate si cu asperitati ce imita structura stancilor, iar bratele se ridica si se rasucesc intr-un anumit ritm.La exemplarele foarte tinere, numarul cromatoforilor este redus, numai vreo 65, dar creste rapid, iar cand acestea ating varsta de un an, numarul lor este de circa 2 milioane.Caracatitele sunt moluste marine evoluate, mobile si active, lipsite de cochilie externa (exista doar o pereche de baghete cartilaginoase interne, situate dorsal), apartinand clasei Cefalopodelor (”kephale” – cap si ”podos” – picior). Capul este unit direct cu corpul, iar gura, prevazuta cu doua falci cornoase (asa-numitul ”cioc de papagal”) este inconjurata de brate sau tentacule. Acestea au rezultat din transformarea piciorului de la molustele de tipul scoicilor sau melcilor si sunt in numar de opt la caracatite, formand ordinul Octopoda. Rudele caracatitelor, sepiile si calmarii (ordinul Decapoda) au zece brate, dintre care doua sunt mai lungi si prevazute cu ventuze doar la capatul mai lat (brate apucatoare sau prehensile).
